Arta de a fi nemuritor

Vă scriu câteva rânduri, tot prin ochii mei, despre oamenii deosebiți cu ajutorul cărora m-am dezvoltat, am crescut și care au reprezentat muze, dar și pe cei ce i-am pierdut, alungându-i din viața mea.

Mă bucur că pot să mă împrietenesc repede cu semenii și că sunt plăcut, așa îmi spun toți prietenii. Eu le spun mereu că nu mă străduiesc prea tare, dar mereu reușesc.

Am avut mulți prieteni și încă am! Trăiesc într-un oraș de provincie, foarte frumos, înconjurat de munți și păduri.

Sunt selectiv și de aceea alung oameni din viața mea. A devenit un hobby. Păstrez legătura cu cei de la care am ce învăța.

Selecția prietenilor pentru toți este un proces dificil. Trec prin filtrul minții orice acțiune, punându-le pe toate pe foaia de hârtie din capul meu. Mă pricep la oameni și remarc natura rea a celor mai mulți dintre ei.

Nu pot să nu mă gândesc la modificarea comportamentelor unora când e vorba de un interes. Majoritatea fac ochii mari, ca niște căței, și întreabă dacă nu pot să îi ajut.

Până în acel moment nu și-au expus partea de „blândețe” așa cum arată în momentele vulnerabile.

Vreau să vă spun că am urmărit o conferință ținută de Dan Puric. E un exemplu pentru mine.

Dan Puric spunea să fim demni! Am așteptări mari de la ceilalți, avem un popor deștept, cu oameni valoroși în care eu cred!

Vreau prin scrierile mele să corectez niște părți negative ale românilor în general. Istoria ne dovedește încă din cele mai vechi timpuri că suntem un miracol, având strămoși puternici, deștepți și competenți, buni strategi și multe valori în toate domeniile!

Suntem niște turmentați, venim umili în fața țării când suntem întrebați ce vrem, povestim timid, cu ochi de cățeluși, câteva lucruri minimale existenței. Oare nu e prea puțin pentru o țară plină de resurse? Încă mai avem oameni valoroși și competenți care pot să ne ajute!

În viziunea mea de optimist, cred că vom prioritiza ce avem nevoie și ne va veni curajul să ne eficientizăm munca și să ne canalizăm gândurile spre ce ne dorim cu adevărat.

Un prieten îmi spunea că cei ce nu vor nu ajung. Este legea nescrisă a universului, când îți dorești un lucru, tot universul contemplă. Este un acord tacit între Dumnezeu, lună, soare, stele, natură și timp.

Trebuia să particip la un eveniment (o conferință) și cineva mi-a transmis un sentiment potrivit căruia acea conferință reprezenta doar o rutină a oricărui psiholog, iar eu i-am zis: Nuuu! Acesta este un eveniment la care eu trebuie să ies în evidență pentru că mă simt pregătit și puternic! Așa trebuie să gândim!

Americanul are o vorbă: think big! Lucrurile ușoare ne fac să devenim mediocri. Ar fi păcat ca succesul să fie obținut ușor. Ar mai putea el fi folosit ca medalie de aur?

Pentru a gândi așa, am avut multă ceartă cu gândurile mele. Am pierdut oameni dragi, prieteni, prietene, care m-au abandonat, au plecat de lângă mine fără un motiv anume, lăsându-mă aproape mort, fără speranță și depresiv.

Am reușit să îi iubesc din nou, pentru că Dumnezeu mă iubește! Vreau ca eu să ajung un om de succes, care ajută multă lume și care îi iubește pe toți și care va mușca din mărul neinterzis al fericirii!

Asta le doresc tuturor cetățenilor de pe Pământ, dar și extratereștrilor!

Să nu fim umili, să iubim și să știm mereu că lucrurile au ca scop o finalitate incredibil de bună! Depinde de noi dacă alegem să o vedem.

Despre prieteni, le mulțumesc că există și mulțumesc și celor care m-au abandonat când eram aproape mort! Am reușit să îi iubesc pe toți și asta fără resentimente. Vă mai transmit încă două reguli personale:

  1. Fii demn!
  2. Iubește pe toți oamenii!

Asimov avea reguli clare în „Eu, robotul” despre normele ce trebuiesc impuse roboților pentru a nu fi haos. Aceștia le-au încălcat, dar până la urmă situația s-a remediat.

Așa se va întâmpla și cu noi ca țară. Aveți încredere că, după o noapte lungă, urmează o zi superbă!

Petrișor Buruiană

Bunătate și dezechilibru

Vă voi povesti în următoarele rânduri despre cum văd eu câteva aspecte ale vieții. Aud oameni care vorbesc despre echilibru. Detest acest cuvânt! Cred că e doar un mod de a ne limita. Cale de mijloc și alte sinonime îmi răsună în minte, cu zeci de explicații.

Am fost păcăliți de muzicalitatea acestui cuvânt și ne consolăm cu el până când ajungem să ne contopim cu milioane de oameni de pe planetă, înconjurați de tornada vieții, până când cădem de acord că ducem un curs al vieții prea firav și să stăm în picioare în fața timpului ducând în spate vântul și mergând pe sârmă.

Adevărul e că nu prea avem chef să mai copilărim și să facem lucruri nebunești! Nu mai găsim timp să râdem ca nebunii și să ne contopim cu ființe ce își aduc aminte de clipe superbe și nebunii ca făcând parte dintr-o altă viață.

Ador să fiu nebun și să privesc în detaliu flori, oameni și alte lucruri minunate sorbind din frumusețile lor! Trebuie să începem să ne revedem cât de minunați suntem.

Prietenii mă întreabă cum de nu am Facebook, iar eu le răspund că nu mă străduiesc să fiu cum sunt, exist doar natural și din toată inima.

În cei 28 de ani, nu am dezamăgit pe nimeni și asta doar pentru că Dumnezeu mă iubește atât de mult!

În ultimul timp observ oamenii mai în detaliu și văd o lume din care fac parte din ce în ce mai puțin. Oamenii se schimbă și cred că nu e rolul meu să judec, dar constat că singurul lucru pentru care devin mai răi nu este decât banul.

Vă voi povesti și despre bunătate. Nu este atributul tuturor oamenilor , la fel cum Biserica nu te face mai bun, culmea, nici facultatea nu te face mai deștept. Sunt doar niște etape ce trebuiesc arse pentru unii, ca să ne facem că facem!

După 12 ani am reîntâlnit un prieten! Mă luau ai mei cu forța să-mi vizitez rudele. Acolo dădeam de un domn care vorbea cu mine și era sincer și iubitor.

Am pierdut 12 ani legătura cu rudele de pe mamă, neavând curiozitatea să le vizitez. Întrebam adesea ce mai face domnul acela de treabă și mereu căpătam răspunsuri vagi: bine, e ok!

M-am întâlnit cu dumnealui după 12 ani la sala de fitness! Nu l-am recunoscut, semn că ochii care nu se văd se uită. Ne-am reîmprietenit și ne-am adus aminte unul de altul. El mai mult despre copilul grăsuț care eram și eu despre omul iubitor și de treabă.

L-am invitat la tenis de masă iar acolo ne-am povestit evoluțiile, cărțile și eroii din ele.

Când am avut nevoie de o rezolvare consistentă, prietenul meu m-a ajutat fără prea multe întrebări. Asta e bunătatea! E nativă! Ajutăm de dragul de a părea solidari și de a ne încadra în standardele societății care judecă în mod cumplit.

Am surprins scene cu sutele în care, când au avut oamenii nevoie de ajutor, ne-am scărpinat în cap gândindu-ne dacă să îl acordăm.

Altminteri rămânem cu echilibrul utopic și cu condiția de oameni trecători fără să ne înțelegem rosturile în viață. Să ne târâm, pierzând lupta cu timpul, este prea puțin, așa că hai mai bine să înviem o lume, bună, plină de minuni și de iubire, în loc să continuăm o lume tristă, rea și supărată!

Petrișor Buruiană

Sunt un visător incurabil

Sunt un visător incurabil! Sigur acesta este motivul pentru care folosesc scrisul ca pe o modalitate de a evada din lumea reală, iar uneori pentru a aduce lumea reală la oameni.

Vom dezbate deci, în acest univers în miniatură, puțin din visele mele și puțin din modul în care văd acum oamenii.

Aud timpul care îmi țiuie în urechi. Lumea prea stresată de picioarele lungi cu care acesta fuge, se sperie. Ne exprimăm regretele despre ce am fi putut face, fără a avea o viziune despre ce vom face. Greșim! Nostalgia ucide cu sânge rece! Face victime de toate rasele, genurile și vârstele!

Viitorul ne face cu ochiul de undeva aproape! Surâde! Mereu este frumos dacă ne uităm cu atenție. Îmbracă costumul unui profesor și stă în fața noastră găsind forme de exprimare.

Noi însă de multe ori îl vedem ciudat și irațional!

Cei ce îl privesc ca pe un prinț capătă numeroase recompense.

Trecutul este însă ca un demon. Are părți frumoase și mai puțin frumoase.

Pentru mine, el reprezintă un profesor la fel de bun ca și viitorul, totuși cu ceva în plus.

Acordă feedback și te lasă să îți găsești greșeala. Mi-a oferit un dar! M-a învățat tainele visării care încă mai poposesc în subconștientul meu, pe undeva prin Preistorie, plimbăndu-se cu dinozaurii :)))

Vă voi povesti un vis frumos, ce mereu îl îmbunătățește și îl reformulează mintea mea!

Se făcea că eram undeva, într-un loc superb, înconjurat de păduri umbroase și de mână cu cineva drag. Pe undeva era râul ce îl mai visez și podul rupt ce era să mă arunce în apa curgătoare!

Stăteam seară de seară de vorbă cu Doamne Doamne, sărutându-I mâinile și mulțumindu-I pentru că se uita la mine secundă cu secundă! Așa mi-am dezvoltat eu sufletul, cântând la umbra copacilor, cu îngerii la harpă. După câteva luni de lecții, am fost aruncat înapoi în lumea prezentului.

Am învățat zeci de lecții și am strâns mii de lacrimi înțelegând că și planurile lui Dumnezeu se schimbă, așa de imprevizibilă e viața.

Acum, în fiecare zi învăț lucruri noi despre viață, credință, Dumnezeu și iubire.

Am început să înțeleg câte puțin din tainele tăcerii și ajutorul oferit celor ce merită!

Dumnezeu a vrut ca eu să devin psiholog și m-a trimis pe Frontul de Vest! Psihologii prin natura lor sunt niște solitari! Reușesc să învețe din greșeli și să repare suflete!

Zilnic realizez că suntem creația lui Dumnezeu, văzându-i pe toți extrem de frumoși și strălucitori! Să nu uităm: trecutul, prezentul și viitorul au avut, au și vor avea planuri mari cu noi. Trebuie să le ascultăm cu atenție și să le înțelegem prezența celor trei mari entități.

Acum, aș încheia cu o remarcă: suntem oameni și asta ne ocupă tot timpul; iar omul are o calitate: este iubire!

Petrișor Buruiană

Din sufletul meu…

Azi este miercuri și este o zi dedicată sufletului și credinței. Adesea mă simt ca o fantasmă lăsată în virtutea inerției, o păpușă ce e dirijată doar de sforile numite muzică și suflet. Așa ajung mereu să fiu omul potrivit în locul potrivit. Așa ne dezvoltăm simțul lucrurilor grozave făcute doar cu inima.

Vreau de asemenea, să dedic această zi și credinței. Credința ar putea fi percepută ca lipsa oricărei incertitudini. Sfinții au făcut asta și au căpătat împărăția cerurilor.

Care sunt lucrurile mari și mici de care trebuie să ne amintim? Momentele frumoase oricum rămân acolo, pentru a fi scoase direct în Rai și înșirate pe planșe mari, pictate în note muzicale, cu pensoane făcute din păr de trandafir.

Îmi amintesc de ziua de astăzi…o zi plină de cafea și poezie. Ascult melodia mea preferată „Roșu aprins” și arunc o privire florii din geam. Frumoasă pată de culoare ce se suprapune ca o mantie sângerie peste zăpada imaculată.

Ceasul îmi spune că trebuie să iubesc mai mult melodia.

Petrișor Buruiană

Challenge accepted

Era o seară de vară târzie, undeva într-un oraș din România.

Într-un părculeț, o fată brunetă își scotea câinele la plimbare, seara târziu, în timp ce, într-un foișor, un domn distins alături de altul care căra în mână o mapă cu foi, albe, care scrise, care goale, alături de ustensile de scris, se așează pe o bancă din acel foișor.

Era seara târziu, vara târziu, început de toamnă, dar frigul nu începea încă să muște prea tare chiar și la acea oră a nopții.

– Mike, când ești pregătit, începem terapia! spuse acel domn distins, cu o voce caldă dar stridentă în același timp, atât cât să te calmeze dar să te țină și într-o stare de alertă latentă, făcându-te să fii gata de orice s-ar putea întâmpla.

Mike era un android.

Un android al zilelor noastre, de început de mileniu III de la Hristos.

Miscările-i robotice aminteau de anii cât a fost ținut la aparate electronice și calculatoare, de niște fire ce nu se văd cu ochiul liber, dar sunt mai reale decât chingile sau lanțurile ce îl țin pe un câine în cușca sa.

Până și vorba-i era calculată; cu fiecare cuvânt și inflexiune ce rostea dădea senzația că este meticulos cu fiecare pauză în vorbire, cu fiecare accent pus în comunicare, astfel vocea-i părea ternă.

Mișcările și vorba fiindu-i robotice, nu putea să nu te mire faptul că până și gândirea îi era înțesată de structuri teoretice, ortogonale.

Mintea fiindu-i astfel, memoria îi era ca cea a unui computer. Calculatorul din el, sau calculatorul de el, mai bine zis, îți putea relata lista tuturor domnitorilor actualei țări de la întemeierea ei ca stat autonom, alături de anii acestora de domnie, însă imaginația îi era precară.

Ce să ne mai învârtim încolo și încoace: lipsea cu desăvârșire.

Fusese înnegurată de schemele și arhetipurile matematicii și ale tuturor stiințelor exacte ce se moștenesc din ea, de timpul petrecut la aparate și de experimentele la care luase parte sau fusese supus.

Astăzi însă era vorba de un alt tip de experiment, cu totul diferit de celelalte făcute de el până acum.

Căci astăzi avea să își trezească imaginația latentă, de om devenit mașină, imaginație în căutarea căreia pornise Petru, acel om distins, cu diplomă de psihoterapeut și alură de atlet.

Înarmat cu tenacitate și un bagaj de cunoștințe cum rar mai vezi, dar și cu o empatie umană ce îi permitea să pătrundă până și în laturile lăuntrice ale unei ființe, fie ea și o bestie, Petru dorea să pătrundă în adâncul minții lui Mike, să găsească acolo, în circuitele robotului, o sămânță, o urmă, o dâră a ceea ce ar fi trebuit să fie drept imaginația, un dar al conștiinței umane.

– Mike, eu voi porni muzica, iar tu vei pătrunde, sigur dar nu singur, în terapie, în tainele scrisului și implicit, în misterul minții tale. Scopul nostru este să îți trezim spiritul uman, să te conectezi din nou cu acea latură dispărută a personalității tale de om-mașină, să redevii om!

Pentru Mike muzica de pe fundal îi părea o înșiruire de note, scheme logice ce alcătuiesc progresia aritmetică găzduită pe portativ, dar cu ajutorul acestei balustrade de sprijin pornea în căutarea sinelui său pierdut.

Aceasta e provocarea pe care Petru, omul, i-o făcuse lui Mike, robotul: să găsească în carcasa minții sale de metal și quarț rămășițe ale naturii umane, înzestrarea cea mai de preț a evoluției omenirii, imaginația.

Pentru Mike fusese challenge accepted!