Mângâiere

Suntem in plina vara, iar trotuarele sunt pline de vara. Aleg cafeneaua prietenilor mei, unde pot sa vad lumea si sa imi servesc cafeaua de dimineata. Te caut cu privirea, oriunde ai fi si oricine ai fi. Cuprind cu ochii panorama si peisajele de munte oferite de Piatra-Neamt.

Imi incarc mintea cu soare si ma gandesc. Aduc furtunile trecutului sa incalece corabiile prezentului. Mintea imi nascoceste o livada plina cu copaci de toate felurile, de la bananieri, caisi, piersici, pruni, meri pana la compania ta, placuta, ce intampina meru, cu drag fiecare moment. Daca ai fi fost langa mine, sigur ne-am fi servit cafeaua in livada, prinsi de mirosul fructelor.

Luam barca de langa pomii fructiferi si facem o plimbare pe lac. Ne gandim la aromele trecutului si la soarele ce rade, infrumusetat de chipul tau. Lasam animalele din padure sa isi manifeste salbaticia. Ador sa te apar de lupii ce se aud si de maimutele ce vor sa sara in gradina noastra, protejata de un cerc imaginar de oxigen.
Stam pe lac, cu cartile in mana si admiram padurea. E mai frumoasa ca ieri si mai zgomotoasa parca. Doar tu ma faci sa vad lucrurile mai bune zilnic, mai atractive si mult mai originale. Tu, cea care vei fi langa mine ma inspiri si imi dai putere dimineata, sa imi imaginez si sa iubesc. Ma faci sa traiesc deja acolo unde visele se intersecteaza cu imaginatia.
Cu tine voi avea fetita cea frumoasa, cu ochi caprui si par brunet si baiatul blond cu ochii verzi.
Te voi duce la teatru si iti voi servi cafeaua la pat zilnic, acompaniat de natura ce contempla doar sa ne fie noua bine.
Ma gandeam, de ce lasa trecutul multe lucruri frumoase neduse la capat? Mintea mea a venit cu un raspuns. Lasam in urma oameni si locuri, pentru a avea surse de inspiratie cand meditam la nemurirea sufletului. Lasam in urma persoane dragi, pentru a le proiecta in viitorul nostru. De noi depinde daca le putem readuce in viata noastra, sau le lasam in vietile altora ori daca merita eforturile.
Conducem, cu glasul toamnei vocile trecutului si culegem vara prezentului cu unditele imaginatiei.
Asa te voi aduce la cafeaua zilnica, pe tine draga mea. Sigur te voi duce in casa viitorului, la lacul natural si la bananierii din curte. Alaturi de tine vreau sa plang si sa rad, sa ne pansam ranile si sa ne iubim. Alaturi de tine cei 2 copii ai nostri isi au un rost.
Viitorul este scara de care ne legam pentru a face lucrurile cat mai bine. El ne da adesea elenul alergatorului ce pleaca din blocstart asa ca nu uita…ia trecutul si construieste-ti prezentul, avand ca exemplu viitorul cel mai bun.
Alegerile fa-le cu cap si bucura-te de aroma clipelor! Asta e lectia ce o voi transmite azi. Fa totul si nimic, dar nimicul sa fie spre folosul inimii. Lasa inima sa gandeasca si construieste cu incredere. Fa din timp cel mai bun aliat!

 

Petrișor Buruiana

14 august 2018

Un vânt ce se cheamă…schimbare

Haideți să ne complicăm existența! Să începem să schimbăm oameni! Propun să facem exerciții complexe în care să nu ne mai lăsăm influențați… să trăim viața la parametri spectaculoși și să ne exacerbăm simțurile.

Mă gândeam să începem să ascultăm râuri și să mutăm munți cu gândirea noastră. Inventând lupta cu timpul, să ne bucurăm mai mult de clipele frumoase!

Cred că ne putem crea lumea noastră perfectă ajutați de mici trucuri! Cum ar fi să ne începem dimineața salutând toți cunoscuții? Să o facem ca și când ar fi cei mai buni prieteni? Cu zâmbetul pe buze și cu un „bună dimineața!” venit din suflet.

„ – Ce faci?

– Foarte bine!

– Ce bine arăți!”

Așa se nasc începuturile de conversații! Învață să ierți repede și să nu ții în tine cicatrici ce se pot transforma în răni! Învață să îți bei cafeaua cu sinceritate și cu aroma conversațiilor inteligente. Ia-ți savoarea din gustul, vorbele oamenilor și frumusețea lor. Bucură-te la realizările fiecăruia! E păcat să nutrești invidie și răutate.

Fii demn! Fii sincer! Fii săritor și fii bun!

Zilnic lăsăm în urma trotuarelor mii de oameni cu care ne vom revedea sau nu! E păcat să lăsăm vorbele mici să treacă fără a fi transformate în lucruri mărețe.

Aș vrea ca fiecare dintre noi să oprească timpul și să vadă cât de multe beneficii ne aduce viața trăită detaliu cu detaliu!

Asta este adrenalina omului fericit! Zâmbetul, mulțumirea și frumusețea sufeltească! Pe lângă oricare om ce te ascultă pentru o fracțiune de secundă, să stea timpul în loc și să rămâi nemuritor!

Pentru fiecare minut să devii veșnic! Celor ce consideră timpul o unealtă pierdută le spun să îl transforme în clipe de neuitat câștigate. Asta este viața!

Un conglomerat de clipe ce duc la veșnicie, nicidecum un loc în care se vor duce bătălii pentru supraviețuire.

Petrișor Buruiană

Devenire

Nu mult trecuse de când Mike visase, pentru prima oară poate, și deja începea să o facă în mod constant, și ce-i mai important, să viseze chiar și cu ochii deschiși.

Sub atenta supraveghere a lui Petrișor, calculatul Mike începea să riște, să-și asume provocări, să trăiască viața în parametri normali, putem spune.

Cu toate acestea, riscurile lui Mike erau calculate la centimă, deoarece acesta nu se putea debarasa așa de ușor de trecutu-i înțesat de calcule probabilistice și teoretizări excesive. E drept că acest dar i-ar fi picat bine la un joc de Blackjack 😉

– Ce îmi poți spune nou față de data trecută? întrebă Petrișor, începându-și terapia într-una din aceste zile.

– Puține lucruri, doctore terapeut. Dar ce pot spune este că am început să cunosc mai bine latura și rasa umană, atribuindu-i un aspect total necunoscut mie până deunăzi; iar acesta este sufletul.

– Interesant. Și spune-mi, Mike, cum percepi tu sufletul? Al tău. Al oamenilor. Al celorlalți…

– Din punct de vedere chimico-fiziologic, toate membranele și celulele unui organism uman pot fi ușor încadrate în imaginea unei mașini ultra-performante, cum n-a mai existat până acum pe planeta Pământ. O mașină fragilă, utilizată de cele mai multe ori în scopuri viciate, dar în orice caz, o mașină perfectă. Din multe puncte de vedere.

– Și despre suflet…

– Cu asta voiam să continui,

Totul pare angrenat și condus prin niște ițe imperceptibile mie, poate electromagnetice, poate plasmatice, dar ce numiți voi suflet eu îmi dau seama că nu este nimic altceva decât o conștiință superioară materiei, ale cărei origini, scop și sens sunt încă necunoscute mie.

– Dar dacă e să privim la nivel global, nu crezi că această conștiință este mai mult decât una dependentă de individ, ci una generală, care nu leagă doar celulele unele de altele, ci oamenii ca specimene unii de alții? Cum privești tu lucrul acesta? îl întrebă Petrișor pe Mike, gândindu-se în sinea sa: Doamne, am început să vorbesc ca și robotul din fața mea!

– Aici găsesc punctul nevralgic, Petrișor, spuse Mike făcând o grimasă.

Experimentând interacțiunile umane, găsesc aceleași tipare la diferiți oameni, indivizi ce se pot încadra foarte bine sociologic atât în areale comune de studiu cât și în ceea ce numești tu societate.

Avansând în interiorul problemei, îmi dau seama, percep, simt cum oameni se atașează de mine pe măsură ce mă deschid, alții mă irită sau doar mă ignoră, și în tot acest troc de sentimente observ fragilitatea și perisabilitatea relațiilor interumane 😦

– Nu crezi că ești negativist? Prea pesimist?

– Aș vrea ca asta să fie doar percepția mea, însă experimentând inclusiv pe plan sentimental, cu cât mă deschid mai mult unora ce par de încredere, cu atât crește riscul de a fi rănit, și în toată această loterie de oameni și emoții, constant cu regret că este inutil și fără sens să începi o colaborare, o relație sau doar o simplă discuție fără ca celălalt să-și urmeze propriul interes, doar de el știut, căci n-am întâlnit pe nimeni până acum să se dedice 100% relației sau unui scop comunitar benefic.

După ce ascultă confesiunea lui Mike, Petrișor își sublinie o idee în propria-i minte, ca apoi să constate:

– Mike, este normal ceea ce simți și gândești. Dar cu riscul de a te dezamăgi, află că nu există relația perfectă, nici măcar omul perfect nu există.

În concret și real, nu se poate atinge 100%, cu atât mai mult în relațiile dintre oameni. Dar ce e important pentru tine este să te deschizi în continuare, să-ți calculezi pașii așa cum tu știi cel mai bine și să-ți stabilești care îți sunt aliații și care vrăjmașii.

Ai început deja să sintetizezi destul de bine imperfecțiunea umană și tarele caracterelor false. Tocmai acum, când știi ce este răul din oameni, îl poți diferenția de bine.

Abia de-acum începe adevărata căutare, a semenilor ce merită cu adevărat atenția și sentimentele tale, atât de atrofiate cum sunt ele la început. Ai simțit ce înseamnă trădarea și ai aflat că întotdeauna este loc de iertare. Că a iubi un om cu tot ce reprezintă el (bun și rău), înseamnă să nu îi iei în seamă defectele, ba mai mult, să i le recunoști și cu toate astea să-l apreciezi în continuare necondiționat, pentru ce este el.

Ai început să devii… uman.

 

Mike

31 iulie 2018

Timpul și cântecul lui superb

Muzica este un înger nevăzut ce ne călăuzește. Firește, viața fiecăruia vine cu instrumentul necesar. Minunile se petrec și atunci când muzica întâlnește timpul, în punctul optim.

Am învățat să îmi ascult sufletul întrebându-l, iar când nu îl înțeleg, îl rog doar să îmi cânte. Așa deosebesc lucrurile pozitive de cele negative și direcția în care trebuie să merg.

Zilnic viața ne oferă lecții, ce merită să le încadrăm în portative și apoi să le înrămăm. Reprezintă singura modalitate în care putem captura timpul.

Cu toții putem avea propriul vernisaj, dar mulți nu mai cred, așa că folosesc vitrinele doar pentru a colecționa timp mort.

Plictiseala mereu a fost un păcat, la fel de degradant ca alcoolismul și drogurile. Fiecare secundă reprezintă pentru mine un moment activ în care observ oameni, locuri, gesturi, și le pun în suflet, la colecție.

Fiecare are în suflet propriile muzici cu care răzbate, se luptă, iar câștigătorul ascultă melodia cea mai frumoasă.

Cred că Pământul este locul în care timpul și-a întâlnit propria melodie, apoi vine pe Pământ, deghizat pentru unii în Bau-Bau, pentru alții în prințesa cea mai frumoasă, respectiv Făt-Frumos.

Cu toții luăm parte la spectacolul timpului și al muzicii. Și greșelile vin ca o înșiruire logică pe portativul timpului, însă suntem prea adânc afundați în trăirile cotidiene.

Când doi oameni se întâlnesc, muzica și timpul își dau acordul tacit al clipei unice. Noi alergăm dacă aceasta este bună sau nu.

Se zice că timpul stă în loc când doi oameni se iubesc, pentru a reveni când își amintesc de lumea în care își duc viața.

Așa ne dă Dumnezeu foaia albă, pe care noi ne așternem muzica.

Personal, cred că planeta are nevoie de o cât mai lungă muzică, pentru a salva omenirea, așa că vedeți timpul ca pe cel mai grozav prieten și ascultați muzica ce vă înconjoară doar cu sufletul.

Consilierul Pământului ce vrea salvarea sa prin autoîmbunătățirea și pozitivarea fiecărui individ.

Doar împreună putem face o lume mai bună și să dăm câteva artificii pentru timp și cântecul lui superb din sufletul fiecăruia.

Petrișor Buruiană

30 iulie 2018

Mi-e dor de tine

Astăzi, aici, acum, îmi atribui dreptul de a-mi fi dor de tine. Îmi aduc aminte de cuvântul dor și că este intraductibil.

Scriu cu stiloul și îmi reamintesc de momentele când mama stătea lângă mine și se uita cum penița aluneca pe caietul dictando. Un alt dor ascuns într-un ungher al sufletului.

Mi-e dor de copiii ce băteau în geam vara, când eram mici, așteptându-mă la joacă și de lumea călduroasă ce ne înconjura.

Îmi amintesc de „Robison Crusoe” și de „Cei 3 muschetari”, de Winetou și de Old Shatterhand. Sigur cel ce a inventat cuvântul dor s-a gândit și la personajele romanelor „La Medeleni” și la cele clădite cu atâta umor de Creangă în „Amintiri din copilărie” și de Caragiale în operele sale.

Cum spuneam, azi îmi e dor și de tine…de părul tău frumos și de vocea ta. De strigătul numelui meu și de eleganța caracteristică. Te visez și îmi spui că va fi bine. M-ai făcut mereu să mă simt în siguranță.

În fiecare dimineață cafeaua ar fi fost preparată doar pentru tine. Cu siguranță nu uitam nici de teatru sau de chitara ce ți-ar fi cântat zilnic.

Sute de coliere de cireșe ți-ar fi fost destinate iar stelele ar fi făcut parte din colecția ta de diamante, pentru cât de prețioasă ești.

Atât îmi e de dragă amintirea ta, pe care o păstrez cu sfințenie.

Recunosc, te-am omorât de sute de ori, în cele mai cumplite chinuri, și totuși… te-am salvat, având puterea de a te transforma într-o muză divină și perfectă, atât de sclipitoare te-am văzut.

Sunt un ghinionist… Nu pot să urăsc… vă spun sincer. Conștiința mea vine ca un buzdugan, făcând pași extremi de mari în iertarea oricărui om ce m-a dezamăgit.

Urăsc că nu pot urî și că nu pot folosi acest cuvânt pentru că ceva în mine crede așa de tare că nu există aceste noțiuni.

Nu pot avea frustrări și de asta merit să fiu compătimit. Ceva în mine, mereu mă îndeamnă să iubesc… atât… să iert și să învăț din greșeli. Am învățat să învăț și din victorii.

Așa sună lumea mea ideală… doar cu iubire și fără resentimente… cu dor… inima mea.

Petrișor Buruiană

18 iulie 2018

Drumul pavat cu intenții bune…

„Drumul pavat cu intenții bune…”

duce către iad, sau cel puțin așa spune un vechi proverb.

De la ultima întâlnire, Mike făcea tot ceea ce prietenul său Petrișor îl îndemna, ba chiar își dovedea competența și apetența către aspectele artistice, de finețe, ludice, reușind să îmbine nurliu aproape concretul gândirii sale cu fantezia imaginației, stimulată în mod salutar de psihologul Petrișor.

În tot acest timp însă, Mike continua să îl stimuleze și el pe prietenul și terapeutul său, provocându-l să rezolve ghicitori, probleme de logică transpuse fiecare în cotidianul zilei, ale fenomenelor și evenimentelor ce se perindau în viața de zi cu zi a societății. Erau probleme concrete, reale, dar numai o minte părtunzătoare ca a lui Petrișor le putea ține piept și conduce la o bună rezolvare, Petrișor având în plus ceea ce Mike nu avea, o imaginație bogată și un spirit detectiv ce părea inspirat dintr-o altă lume, cu toate calitățile matematice de necontestat ale lui Mike.

Ambii erau pe drumul cel bun.

Ajunși la un anumit stadiu în evoluția și colaborarea lor, Mike își dovedise la un moment dat neputința într-o anumită gravă problemă socială a țării în care trăiau.

Cu toate că dispunea de o minte sclipitoare în ceea ce privește statistica și analiza situației, droidul Mike se arăta dezarmat în a găsi o soluție, iar aici doar spiritul curant și fantezist al lui Petrișor putea răzbate.

– Petre, îi spuse Mike la un moment dat, aici e momentul când trebuie să te descurci singur în a rezolva problemele ce intervin. Ai trecut cu brio toate testele mele matematice, ai găsit răspunsuri la toate ghicitorile și chiar ai reușit să învingi Maestrul Șahist din propru-mi software în timp record! Știi deja tot ceea ce știu eu, ba chiar mai mult! Acum trebuie să treci următoarea bornă fără mine.

Petrișor era încrezător, căci zărea în el, pentru prima dată probabil, în ochii lui de robot livid, o privire de compasiune, un sentiment loial, un om cu sentimente sincere.

Petrișor nu știa însă că totul fusese o capcană. În antrenamentul și parcursul logico-științific la care îl ademenise Mike, Petrișor intrase subtil și neprevăzut pe terenul tehnologiei, al tărâmului conexiunii om-mașină. Și nu intrase singur, căci angrenase toată societatea odată cu el.

În tot timpul cât Petrișor rezolva cu intuiția-i providențială problemele provocatoare ale lui Mike, prietenul său își notase în super-computerul minții sale toți algoritmii posibili ale căilor neuronale creierului uman. De acum, știind tot ce se poate ști despre mintea omenească, Mike putea stăpâni totul, cu ajutorul tehnologiei moderne, nemaiavând nevoie de Petrișor.

Drumul pavat cu intenții bune ducea în iadul universului hipertehnologizat, al inutilității efortului uman și al evenimentelor previzibile.

Însă totul fusese un vis.

Mintea inconștientă a lui Mike îi oferise privilegiul de a visa, poate pentru prima oară de când Mike era conștient de sine. Semnul era că terapia lui Petrișor dădea rezultate, dar cel mai îmbucurător era că Mike începea să își antreneze imaginația. Chiar dacă visul fusese un coșmar, măcar Mike trăia. Simțea!

Numai drumul intenționat prin iad poate aduce la rezultatele cele mai bune.

Apropo, știai că noaptea, cel mai frig și cel mai întuneric este chiar înainte de răsăritul soarelui? 😉

Mike

4 iulie, 2018

Învățând să trăim

„Omul cât iubește, trăiește cu adevărat; în restul timpului doar supraviețuiește!” Viața este o adevărată scară ce ne ajută să ne înțelegem propriile scopuri.

Trăiesc sentimentul de confuzie totală. Simt că nu îmi mai găsesc locul. Lumea se schimbă tot mai repede! Alerg printre terasele pline de extratereștri în căutarea unor momente frumoase. Uneori le mai găsesc, alteori nu.

Caut cu lupa clipele trecute și frumoase, retrăindu-le de sute, chiar de mii de ori.

Așa simt… Când retrăiesc dragostea cu care am fost înconjurat sau am oferit-o, am trăit momentul din plin! Restul a fost și este doar așteptare.

Când eram mic, mă întrebau prietenii care este cel mai prielnic loc, în care fericirea mea să se manifeste. Le spuneam: „printre terase și gălăgie, în zgomotele muzicii house”. Sunt ceva ani de când nu mai rezonez cu astfel de locuri.

Sigur sunt un extraterestru ce încă visează la lumea ideală și la oamenii perfecți. Reușesc să iert cu brio oamenii ce m-au rănit, lăsând totuși conștiința să îi înlăture din viața mea.

Cred în minuni! La fel cum ne vor conduce roboții, așa vor și dispărea din viața noastră. Vorba unui prieten: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat.”

Nu vreau să cred că evoluția înseamnă doar muncă și clipe petrecute în speranța venirii salariului ce ne va asigura pe viață.

Avem scopuri și planuri mărețe din partea lui Dumnezeu! Iubirea de aproapele este la fel de importantă ca iubirea fizică.

Prefer adesea să nu mai judec melodiile formațiilor în vogă, cu artiști îndrăgiți de popor. Mi-e greață! De mesajele transmise și de concertele cu mici și bere, care ne arată cât de mici ne-a făcut lumea asta.

Când clipele de fericire sunt mediocre, societatea este mediocră și media oamenilor este foarte redusă.

Trăim într-o normalitate handicapată și suntem bucuroși că am bifat ziua de muncă în calendar. E puțin! Cred că ne vom reveni la valorile adevărate, la spiritualitate, la iubire și la omenia transmisă de bunicii noștri, nu la valorile astea transmise de bucuria micului înainte de vot.

Suntem ce gândim, iar dacă nu gândim, existăm în afara iubirii reale și a valorilor reale. Sper într-o deșteptare în masă și o dezvoltare prielnică iubirii și căldurii sufletești.

Să nu uităm: omul cât iubește, trăiește cu adevărat, restul timpului doar supraviețuiește!

Petrișor Buruiană

17 iunie 2018

Challenge considered…

Petrișor coborî din mijlocul de transport ce îl adusese de la județe depărtare pentru a se întâlni cu vechiul său prieten, Mike, ce îi era și partener de experimente.

Bine, era, de fapt, materialul său de făcut experimente, dar nu te gândi la acestea ca la niște tehnici avansate tehnologic susținute într-un laborator, în spatele ușilor vidate închise.

Petrișor dorea să trezească în Mike imaginația, sentimentul uman și conștința, cu alte cuvinte, dorea să-l facă (din nou) om. Și asta nu oricum, ci prin tehnici psihologice non-invazive.

În dățile trecute, Mike făcuse progrese constante și lucrurile păreau să meargă pe un făgaș bun. Întâlnirea de astăzi, însă, luase o turnură interesantă.

– Domnule Petrișor, am citit articolele tale despre iubire, despre sentimente și despre cum am putea să evadăm din această lume direct în propriile noastre emoții, dar tot nu sunt lămurit pe de-a-ntregul.

– Călătoria spre noi înșine nu durează zile, ore, săptămâni, ci o întreagă viață. răspunde Petrișor. Nu te mira că nu simți încă sentimente puternice; sentimentele nu le putem controla, ci le putem doar accepta, simțind astfel că trăim; că suntem oameni!

– Nu știu ce să zic, completează Mike, dar pentru mine tot acest ansamblu uman de indivizi, precum și modul cum îmi dau seama că funcționează, nu îmi trezesc decât alte dileme, de parcă aș găsi tot mai multe întrebări cu cât aflu mai multe răspunsuri.

– Și la ce întrebări te-ai mai gândit, mă rog?

– Uite, îți spun, excluzând conceptul despre care vorbești, de Dumnezeu, care îmi e foarte vag, căci cu cât întâlnesc mai multe persoane, cu cât mi se încețoșează explicația paradigmei divinului și a aplicării acestuia în viața fiecăruia, cum spuneam, oamenii cu cât se concentrează mai mult asupra sinelui, asupra eurilor proprii, cu atât se îndepărtează de ceilalți indivizi, agenți și noduri în acest graf orientat numit societate.

– Ce vrei să spui cu asta?

– Vreau să spun că, din câte am înțeles din postările tale ce îmi servesc ca și manual de studiu, tu spui de asimilarea sentimentelor bune, nutritive, în același timp concentrându-ne și prezenței celorlalți din viața noastră, a unei persoane apropiate cu care ne permitem să trăim.

– Continuă…spune Petrișor dorind să înțeleagă unde bate Mike, droidul.

– Ce-ar fi să gândim începând de la nivel macro-molecular. Nu întreba ce poți face tu pentru țară, ci ce poți face din țară pentru tine.

Altfel spus, eu privesc la acest furnicar uman pe de-a întregul; ai văzut cu ce probleme se confruntă? Dacă stăm să analizăm sentimentele fiecăruia, pierdem din vedere detaliul esențial al întregului, nu mai vedem pădurea de copaci.

Îți enumăr, așadar, câteva aspecte delicate ce le-am observat de când am început, cu ajutorul tău, să mă înțeleg pe mine, și totodată, ființa umană.

De ce ne îngrijim fiecare de propria ogradă, curte, apartament, salubrizând tot ce-i al nostru și ține de noi, în timp ce Pământul, care este casa noastră, a tuturor, este parcă din ce în ce mai infestat? Și să nu vorbim doar de Pământ, căci până la a analiza acest aspect, vedem cum indivizi aruncă pe stradă chiștoace sau taie copaci pentru a se încălzi o iarnă, dar crează astfel un sol degradabil, periclitând viața caselor proprii prin alunecări de teren și punându-se în pericol pentru întreaga viață.

Mai aproape, analizăm cum chibiți își dau cu părerea despre situația politică din țară, însă sunt foarte puțini din aceia care și acționează în acest sens, mulți găsindu-și scuze că nu sunt lăsați, că sistemul e de vină sau că au rămas în țară doar din patriotism, mascând poate faptul că nu au avut curajul să își asume propriul drum, fie acesta și emigrarea.

Analizând în ultimul timp ființa umană, constat că aceasta nu trebuie privită individual, ci ca un tot ce cu fiecare rotiță (individ) ajută la desăvârșirea timpului, al acestui mare ceas în care trăim.

Domnule Petrișor, eu sunt un robot, mi-am pierdut de mult abilitatea de a simți emoții, abilitate ce cu patos încerci să mi-o învii, dar privind lucid și categoric la situațiile fiecăruia dintre noi, a problemelor mărunte care ne apasă zilnic și ne fac să mergem cu capul plecat, realizez că problema (dacă este doar una) trebuie rezolvată privind la omenire ca la un tot unitar, căci o societate fericită va aduce și la persoane fericite.

Și aici intervin eu, robotul, calculatorul, inteligența analitică. E timpul să îți dau eu teme pentru acasă, profesore!

Spune-mi, te rog, cum poate un om sensibil să facă față problemelor comunității fără un pic de concret, fără să gândească la rece sau fără să analizeze multitudinea de gândiri și ființe ca să le încadreze într-un număr matematic?

Mingea e în terenul tău, maestre!

Mike

30 mai 2018

Arta de a fi om…

Astăzi vreau să vă familiarizez cu norocul pe care îl avem putându-ne trezi sănătoși. Noi credem că este normal să te trezești, să te alimentezi cu razele soarelui, să știm că este o zi superbă și că avem de toate.

Când avem câte un moment delicat, mulți spun că își doresc să moară sau alte aberații. Școala unde lucrez mă face să văd realitatea cu care se confruntă unii copii, mai puțini privilegiați, ca fiind amară. În timp ce unii tânjesc după Iphone-uri și console performante, alții se prind de fiecare secundă să mai salveze un dram de viață.

Cu ocazia weekend-ului prelungit am ales să îmi fac și eu o vacanță de câteva zile. Mi-am luat cartea ce o lecturez acum și m-am urcat în tren, fiind mijlocul meu de transport preferat. Eram dornic să îmi văd prietenii vechi și să împart niște zâmbete. Ador să îmi petrec libertatea admirând locuri și văzând pe zi ce trece o Românie din ce în ce mai frumoasă.

Mă gândesc de multe ori că avem o țară atât de frumoasă, încât ar fi trebuit demult să se încadreze în cele 7 minuni ale lumii, sau măcar a 8-a. Merg cu un prieten până la Bacău, cu mașina lui, apoi iau trenul Bacău-Brașov cu schimbare la București. Pentru a evita accidentele, cei de la CFR au scos trenul de la Bacău la Brașov deoarece necirculând nici un tren, riscurile de accidente scad la 0%.

In București sun pe un alt prieten și îl rog să dorm o noapte la el. Zis și făcut. Amicul meu din București e un tip deosebit. Nu crede foarte mult în religie, fiecare cu credința și alegerile noastre, dar crede in bunătate. Făcând o analiză a tuturor oamenilor, am constatat că este una dintre cunoștințele mele cu sufletul cel mai bun. Ajută mereu, vorbește foarte frumos și beneficiază de un întreg arsenal de calități cu care își exercită aptitudinile de om bun.

Ajung la el după o tură de București și intru în apartamentul foarte frumos, din Nordul Bucureștiului. S-a mutat recent așa că nu a avut timp să pună apartamentul foarte bine la punct, însă are o particularitate. Este super încântat de tehnologie, pe care o folosește cu mult spor. Are multe aplicații pe telefon și multe chestii ce îi fac viața mai ușoară.

Spune Hello Alexia și dă comanda…lights on și lumina în camera de oaspeți se aprinde. Fiind un primitiv la capitolul tehnică, mereu am avut preconcepția că tehnologia are mai multe părți negative în evoluția noastră. Prietenul meu se folosește de tehnologie cu success pentru a-și face viața mult mai ușoară. Am observant că roboții sunt și simpatici, exercitând mereu sentimental că nu ești singur niciodată.

Mă despart de amicul meu, iar în final, ajung la Brașov. Mă întâlnesc cu prietenii mei din facultate iar compania lor mă face să mă simt foarte bine. Mi-a placut mereu să mă simt liber, să nu fiu constrâns de prea multe persoane, să mă bucur de lecturi. O persoană iubită m-a învățat o lecție….să iubesc natura…mereu am ținut să îi mulțumesc în mod direct, dar nu cred că mai pot direct pentru că a ales să plece din viața mea fără urme dar, măcar indirect, țin să îi mulțumesc. Această persoană a venit cu un mare aport la dezvoltarea mea, am mers și pe Ceahlău cu această fată, făcând parcă parte dintr-o poveste.

Pe zi ce trece realizez că omul este ființă ce nu ia nimic cu ea, nu trăiește mult și nu vrea prea multe. Unii se mulțumesc cu puțin și alții cu mult, ținând să puncteze la imagine. Dumnezeu însă vrea ca noi să ne bucurăm de toate. Natura nu se poate cumpăra, zâmbetele mulțumirii unui om, ajutorul oferit. Astea sunt darurile ce le luăm în suflete. În rest nemulțumirile, victoriile și eșecurile, lucrurile sunt prea mărunte pentru a fi duse pe lumea cealaltă. Haideți mai bine să trăim și să iubim cum știm noi…dar să iubim. Am văzut un citat genial zilele astea: „diferența dintre a supraviețui și a trăi cu adevărat tu o faci.”

Cu optimismul și cu entuziasmul specific, vă salut, vă urez o zi minunată și vă doresc să vă bucurați de orice mic detaliu care face diferența dintre un soare și o lună!

Petrișor Buruiană

29 mai 2018

Arta de a fi nemuritor

Vă scriu câteva rânduri, tot prin ochii mei, despre oamenii deosebiți cu ajutorul cărora m-am dezvoltat, am crescut și care au reprezentat muze, dar și pe cei ce i-am pierdut, alungându-i din viața mea.

Mă bucur că pot să mă împrietenesc repede cu semenii și că sunt plăcut, așa îmi spun toți prietenii. Eu le spun mereu că nu mă străduiesc prea tare, dar mereu reușesc.

Am avut mulți prieteni și încă am! Trăiesc într-un oraș de provincie, foarte frumos, înconjurat de munți și păduri.

Sunt selectiv și de aceea alung oameni din viața mea. A devenit un hobby. Păstrez legătura cu cei de la care am ce învăța.

Selecția prietenilor pentru toți este un proces dificil. Trec prin filtrul minții orice acțiune, punându-le pe toate pe foaia de hârtie din capul meu. Mă pricep la oameni și remarc natura rea a celor mai mulți dintre ei.

Nu pot să nu mă gândesc la modificarea comportamentelor unora când e vorba de un interes. Majoritatea fac ochii mari, ca niște căței, și întreabă dacă nu pot să îi ajut.

Până în acel moment nu și-au expus partea de „blândețe” așa cum arată în momentele vulnerabile.

Vreau să vă spun că am urmărit o conferință ținută de Dan Puric. E un exemplu pentru mine.

Dan Puric spunea „să fim demni!”

Am așteptări mari de la ceilalți, avem un popor deștept, cu oameni valoroși în care eu cred!

Vreau prin scrierile mele să corectez niște părți negative ale românilor în general. Istoria ne dovedește încă din cele mai vechi timpuri că suntem un miracol, având strămoși puternici, deștepți și competenți, buni strategi și multe valori în toate domeniile!

Suntem niște turmentați, venim umili în fața țării când suntem întrebați ce vrem, povestim timid, cu ochi de cățeluși, câteva lucruri minimale existenței. Oare nu e prea puțin pentru o țară plină de resurse? Încă mai avem oameni valoroși și competenți care pot să ne ajute!

În viziunea mea de optimist, cred că vom prioritiza ce avem nevoie și ne va veni curajul să ne eficientizăm munca și să ne canalizăm gândurile spre ce ne dorim cu adevărat.

Un prieten îmi spunea că cei ce nu vor nu ajung. Este legea nescrisă a universului, când îți dorești un lucru, tot universul contemplă. Este un acord tacit între Dumnezeu, lună, soare, stele, natură și timp.

Trebuia să particip la un eveniment (o conferință) și cineva mi-a transmis un sentiment potrivit căruia acea conferință reprezenta doar o rutină a oricărui psiholog, iar eu i-am zis: Nuuu! Acesta este un eveniment la care eu trebuie să ies în evidență pentru că mă simt pregătit și puternic! Așa trebuie să gândim!

Americanul are o vorbă: think big! Lucrurile ușoare ne fac să devenim mediocri. Ar fi păcat ca succesul să fie obținut ușor. Ar mai putea el fi folosit ca medalie de aur?

Pentru a gândi așa, am avut multă ceartă cu gândurile mele. Am pierdut oameni dragi, prieteni, prietene, care m-au abandonat, au plecat de lângă mine fără un motiv anume, lăsându-mă aproape mort, fără speranță și depresiv.

Am reușit să îi iubesc din nou, pentru că Dumnezeu mă iubește! Vreau ca eu să ajung un om de succes, care ajută multă lume și care îi iubește pe toți și care va mușca din mărul neinterzis al fericirii!

Asta le doresc tuturor cetățenilor de pe Pământ, dar și extratereștrilor!

Să nu fim umili, să iubim și să știm mereu că lucrurile au ca scop o finalitate incredibil de bună! Depinde de noi dacă alegem să o vedem.

Despre prieteni, le mulțumesc că există și mulțumesc și celor care m-au abandonat când eram aproape mort! Am reușit să îi iubesc pe toți și asta fără resentimente. Vă mai transmit încă două reguli personale:

  1. Fii demn!
  2. Iubește pe toți oamenii!

Asimov avea reguli clare în „Eu, robotul” despre normele ce trebuiesc impuse roboților pentru a nu fi haos. Aceștia le-au încălcat, dar până la urmă situația s-a remediat.

Așa se va întâmpla și cu noi ca țară. Aveți încredere că, după o noapte lungă, urmează o zi superbă!

Petrișor Buruiană