Ninsoare de vară

Reprezentativ

Cunosc iarna. Am umblat prin ea de cateva ori. Am fost prins in mrejele ei, iar acum cand vine o astept. Este o splendoare cu infatisare de porumbel si aripi de inger. Ninsoarea mereu ma duce cu gandul la o stare de visare. Atunci cand ninge, parca ploua cu stele albe.

Cand eram copil, odata m-am uitat la fulgi si am ramas furat de profunzimea si seriozitatea cu care ei coborau. Oamenii se confunda cu anotimpurile care trec pe langa ei, transformandu-se odata cu timpul. Cine mai are timp de saniute, de jocuri cu zapada, de oameni de zapada si de cazemate? Trecem in viteza pe langa anotimpuri, lasand sa ne scape inca o iarna, o primavera, o toamna sau chiar o vara.

A mai trecut 1 an, inca 1 an si incepem sa uitam. Vin ghioceii, macii, liliecii si noi parca ne metamorfozam in umbre. Nu ne recunoastem, ramanem goi, lasam tristetea sa ne imbrobodeasca si bucuria prea putin sa ne mangaie.

Observam miscarea in schimb. Oameni, animale, copii, toti parca sunt extraterestri. Toti se misca, toti evolueaza, isi formeaza scopuri, toti sunt in cautarea unor evenimente ce le cauta cu binoclu si ele se apropie. Forfota e prea mare pentru o lume atat de mica. Casele vorbesc despre oameni, locurile, uitarea, apele.

Cred ca ar trebui sa ascultam ninsorile. Ele ne vorbesc despre locuri si despre trecut. Verile ne vorbesc despre viitor si despre lucruri bune. Toamna ne vorbeste despre nostalgie si despre culesul legumelor. Nu exista toamna in care sa nu ne facem o evaluare, sa vedem cum am evoluat, cum gandim, de unde culegem si cum facem sa evoluam. Acesta e omul, un proces de continua schimbare, un loc de depresie, o imagine a revenirii, o tinerete, o batranete, un ceas si un sir de realizari.

Suntem flori ce infloresc iarna, la marginea zapezilor si se usuca vara, in mijlocul soarelui ce ne ajuta sa uitam. Sa ne amintim ca am fost acolo, in viata ce se misca si curge ca un parau cu apa limpede si rece.

Alergam prin timp. Uitam de bufnita ce ne supravegheaza. Halal roman al evolutiei. Zilnic intrebam de Dumnezeu daca se mai uita la lumea noastra si la dosarele noastre impletite de uitare in camara bunicii.

Eu ma vad savurand viata la un borcan de serbet, imbracat in frac. In pod inca se mai aude bufnita, iar timpul ne vorbeste, dragii mei, ca viata e prea scurta sa nu ne bucuram. Asta e strania poveste ce vreau sa o reamintesc.

Ne scufundam intr-o continua ploaie de vara, fara raspuns si fara formule. Intreaba timpul si el iti va da toate raspunsurile de care ai nevoie.

Petrișor Buruiană

18 ianuarie 2019

Cărți și muzică

Reprezentativ

Bună seara, dragi cititori și bine ne recitim!

Am petrecut cu toții, sper eu, cu bine, Crăciunul și cum anul ce se încheie se pregătește să mai crească o cifră, ne revin fiecăruia dintre noi, în minte, clipe de neuitat, clipe frumoase petrecute alături de cei dragi.

Pentru mulți dintre noi, Crăciunul înseamnă familie;

care familie înseamnă întoarcerea la origini;

care întoarcerea la origini înseamnă revenirea la ceea ce ne devinește ca oameni, la ceea ce ne-a creat sau ne-a făcut așa cum suntem.

Revenind la tema blogului challenge accepted, asta ar însemna întoarcerea la primul articol al acestui blog, articol ce relatează întâmplările petrecute într-o seară răcoroasă de sfârșit de vară în Piatra Neamț.

O astfel de seară chiar a existat, iar atunci am scris câteva articole, dintre care unul îl prezint chiar acum, retrospectiv.

Titlul a fost ales de Petrișor, urmând ca eu, Mike, să concep contentul.

Lecturare plăcută!

Cărți și muzică

 

Cărți. Muzică. Ceai. Ora cinci. Companie. Relaxare. Uitare. Reamintire. Recunoștință. Fotografie.

Un moment trăit. Un moment uitat. Un moment regretat. Melancolie.

Pauză.

Scris. Scrisoare. Buze ce lipesc un timbru. Adresă. Urări. Drag. O stea. Dragostea.
Început. Continuat. Suspans. Greutăți. Dans. Destindere. Simbioză. Floare. Flori. Ceașcă. Verandă. Surpriză.

Un prieten. O prietenă. Parteneri. Moment. Recitat. Propunere. Cadou. Radio. Probleme. Părinți.

Societate. Cotidian. Stres. Boală. Adus aminte de acel moment uitat. Un moment rememorat. Un moment reprimat ce devine unul nou, plăcut.

Dinamism. Grabă. Accident. Suferință. Jertfă. Iubire. Împărtășire; sentiment. Acord. Împăcare.

File din viață, file de roman, cărți. Filme. Jocuri. Din nou ceai.

Regăsire. Contemplare. Vinil. Muzică Poveste. Rimă. Poezie. Poet. Autor. Cărți.

Cărți și muzică.

Mike

16 septembrie 2017

Undeva, cândva!

Reprezentativ

Sunt un admirator de momente magice! Nu las sa treaca secunda fara sa imi tin mintea ocupata! Zilnic ma intreb daca viata este un vis sau realitate! Suntem inconjurati de lucruri simple, care ne macina existenta! Uneori vad totul ca pe o antiteza. Rezolvam enigme zilnice, ce ne fac cei mai mari detectivi. Ne place sau nu, lucrurile marunte alcatuiesc viata noastra, asa cum este ea. Un ansamblu complex de evenimente si insiruiri atat de logice, incat nu le dam importanta! O carte de psihologie inversa!

Ne trezim, vedem soarele si nu ne mai bucuram de el! Pentru noi e ceva logic si perfect normal. Cand ne trezim nu mai avem timp sa vedem ce miracole se petrec. Devenim deprimati, dupa ce ne bem cafeaua si traim cu gandurile noastre zilnice care ne macina!

Suntem prea slabi in calitatea clipelor! Asta ne face timpul! Mai indiferenti si mai iubitori de mai mult! Avem adesea teama ca vom trece neobservati o viata! Vom lasa sa treaca zilele si clipele si nu se va intampla nimic! Fiind un pozitiv convins, reusesc sa vad si sa cred ca totul e o binecuvantare! Libelula traieste o zi si totusi e fericita pentru ca traieste!

Ne trec oameni prin suflet, lucuri, dureri, frici, convingeri si iubiri! Credem ca devenim slabi, dar fiecare clipa ne face mult mai puternici! Ar trebui sa pasim cu mai multa recunostinta! Sa gasim locuri ce ne fac bine si sa ne bucuram de taceri! Cum intelegem mai mult puterea cuvintelor? Prin tacere. Cum intelegem cat de mult conteaza un om? Prin absenta!

Evit sa comentez citate pentru ca ar trebui sa imi pierd noptile si zilele dar puterea vietii este uimitoare! Sa nu uitam asta! Sa pasim cu incredere pe covorul minunilor zilnice, doar admirandu-le! Pierdem oameni din viata dar castigam experiente!

Uneori credem ca platim prea scump niste lucruri care sunt normale! Nu avem nevoie de noroc sau ghinion, viata doar omul si-o sculpteaza fara nici o mana a norocului sau ghinionului. Doar Dumnezeu ne stie si ne e martor clipa de clipa la „condamnarea” la viata.

Daca te consoleaza, draga cititorule, sa stii ca aparitia oricarui om este o joaca de-a cifrele, in care proportia cea mica mereu o invinge pe cea mare! Traim lectia tacerii, lectia durerii, lectia despartirii, lectia frumusetii, lectia iubirii ca pe un botez inevitabil. Lasam animalul numit suparare sa ne cuprinda doar temporar sau chiar total traind nelinisti si avand pretexte sa calcam mai departe pana la ultima secunda a existentei.

Nu are rost sa vorbim de lucrurile ce ne acapareaza, de tehnologie si de modernism. Mereu a avut o parere proasta despre ele. Sub pretextul ambalajului, devoram lucruri ce ne rapesc viata, secunda de secunda.

La incheiere as  vrea sa va spun ca sunteti niste norocosi si datorita faptului ca cititi aceasca insignifianta pagina! E un miracol! Altii nu au avut ocazaia sa fie aici, acum, in fata calculatorului, pentru a se bucura de orice cuvant, fie ca nu vor, fie ca nu pot!

Petrișor Buruiană

23 decembrie 2018

Dușmanul din noi

Reprezentativ

La început am fost toți buni. Și tu erai bun.

Tu ești bun!

Asta îți spuneai și cei dragi ție îți spuneau și ei același lucru (părinți, bunici, frați…)

Asta până să începi călătoria eroului. Pentru că fiecare are drumul său în viață, ai început să dai de obstacole, de oameni, de fel și fel de întâmplări. Atunci ai dat primele tale bătălii. Dar, cine era inamicul/adversarul?

Să explicăm puțin…

Atunci Dumnezeu a dat poruncă și au căzut neisprăviții. Atunci am devenit toți albi sau negri, buni sau răi, aliați sau inamici, prieteni sau dușmani.

Nici nu conta de ce parte erai. Totul ce conta era doar să lupți pentru ai tăi, pentru scopul tău, impotriva celor ce ți se împotriveau. Tot atunci a apărut zicala: dușmanul dușmanului meu este prietenul meu.

Dar, cu timpul, ai început să-ți înfrîngi dușmanii, să-ți faci aliați tot mai puternici și mai mulți, pe măsură ce câștigai bătălie după bătălie, și ai ajuns la un nivel superior, dar răul nu a stat deoparte. Căci războiul a devenit dintr-unul fizic, palpabil, într-unul ideologic.

Nu te luptai cu cine, ci pentru ce(?)

Atunci inamicul a luat o față și mai mlădioasă, mai parșivă, și s-a ascuns în spatele ideilor și ale dogmelor. Iar inamicii erau cei care îi urmau ideea și o urau pe a ta. Așadar, trebuia să îți aperi crezul!

Atunci au apărut și justițiarii. Biete suflete ce credeau că luptă pentru un scop mult mai înalt și mai nobil, dar care, tragic, lăsau în urma lor maldăre de cadavre. Căci în spatele fiecărui inamic răpus era fiul sau soțul cuiva, sora sau nepoata altui suflet a cărui vină fusese doar să se alinieze ideologiei greșite. Victime colaterale, ar spune justițiarii de atunci, dar cu toții știm că drumul spre iad e pavat cu intenții bune.

Iar drumul către victorie fusese atunci pavat cu ideologii și concepte. Însă nici asta n-a funcționat mult, căci oamenii, în ascunsa lor bunătate și intuiție pătrunzătoare, și-au dat seama că, deși lupta era împotriva steagurilor și ale simbolurilor, ceea ce se vărsa era tot sânge uman, iar sângele curgând nu se putea discerne dacă era de prieten sau de dușman. Așa că oamenilor le-a părut rău de ce făcuseră, și s-au încredințat să nu mai apară războaie mondiale.

Dar nici răul n-a stat în loc. Și pentru că răul găsește totdeauna o cale, acesta s-a dezis de vechile imbolduri și stindarde și s-a ascuns în oameni, între noi. ÎN noi…

De atunci, răul umblă cu față umană și precum un cameleon, polimorfizează fizionomii și intenții bune. Azi e aici, mâine acolo, acum poate e în mine, într-un gând de-al meu trufaș sau mai rușinos, ca peste câteva clipe să sară direct la tine, dacă nu ești atent, și să te acapareze, prelundu-ți controlul minții pentru doar câteva momente, sau mai mult.

De atunci, lupta e și mai grea, dar oamenii nu s-au lăsat dezbinați sau descurajați. De atunci, lupta eu cu răul din noi înșine!

Cum voi lupta eu? Scriind. Scriu încercând să am intențiile cele mai bune, sau cât mai bune pot să am, sperând să las în șirurile literelor capcane, poate-poate îl prind în momeala mea ca să-l răpun. Nu voi fi atent întotdeauna la momeală, dar pentru asta propun să facem cu rândul. Să stăm de pază, precum Arhanghelul în vremea protopărinților noștri.

Ne înarmăm. Vrei să fii aliat cu mine?

Mike,

14 noiembrie 2018

Stele cântând

Reprezentativ

In primul rand vreau sa incep acest articol prin a-l felicita pe prietenul si asociatul meu, Mike, pentru implinirea onorabilei varste de 29 de ani si sa ii multumesc pentru eforturile comune de a aduce blogul nostru in top si pentru expectantele lui marete.

Am inceput ziua de azi prin a ma duce la terasa la care imi beau cafeaua. Stateam la bar si ma gandeam la viata mea si la toti cei ce ma inconjoara cand, dincolo de geamuri si de terasa, la 50 de metri, in locul neacoperit, unde locatia se prelungeste, in frig, zaresc o fata cu o patura pe ea. Ospatarii si barmanii imi spun ca este o fata de moravuri usoare si sa o las in pace. Nu am reusit. Am rugat barmanul sa faca o cafea si am mers la ea servind-i cafeaua. Erau asa de ingretosati cei de la bar incat tot eu am dus ambele cani. M-am trezit servindu-mi cafeaua pe terasa de afara impreuna cu o fetita blonda, frumusica, cu chipul stalcit de durere si grijile vietii.

I-am dat buna dimineata si am incercat sa discut cu ea. Am intrebat-o de ce sta in frig si mi-a zis ca ii place. Am uitat sa mentionez faptul ca am facut cunostinta si mi-a zambit inocent. Dupa cateva propozitii schimbate, am tinut neaparat sa ne mutam pe terasa acoperita. Apoi a plecat, dupa ce s-a incalzit. Asa a zburat o dimineata din viata mea in care in loc sa ajung linistit acasa, m-am dus mai ingandurat ca niciodata.

Nu reusesc sa inteleg cum de lumea este asa rea? Cum poate un copil sa fie in halul asta de scapat de sub control? De ce toata lumea rade si nu face nimic? De ce nimeni nu se chinuie sa inteleaga de unde vin cu adevarat problemele?

Reusim doar sa judecam si sa radem? Nu putem sa oferim o cana de ceai si o cafea? Suntem asa mici incat nu putem oferi un gand bun? Asa suntem de ocupati? Sa judecam si sa dam vina pe neputinta de a face nimic? Doar dam vina pe altii? Traim vremuri handicapate, in care normalitatea e individuala si e mana in mana cu mediocritatea.

Azi am inteles ca fiecare are un drum in care hotaraste sa se opreasca. Asta e evolutia. Cand hotarasti sa pui stop, sa nu mai inveti nimic, sa nu mai asculti nimic, esti pierdut. Esti inca un bou ce traieste degeaba, punandu-te in locul lui Dumnezeu, care le stie pe toate si tot.

Oamenii mari s-au nascut doar pentru ca nimeni nu a crezut in ei. Mereu au facut mai mult decat normal si de aceea au plusat. Au lasat media oamenilor sa se minta ca au destul si ca sunt fericiti. Au fost lacomi intr-un mod solitar. Au dorit sa aiba ei mai mult pentru a-i ajuta pe ceilalti. Drumurile noastre sunt poleite si marcate de stelele ce canta si ne invita sa fim mai buni si sa ascultam.

Cei ce ating succesul sunt tot oameni care au crezut, nu care s-au mintit. Nu au asteptat sa faca altii. Au facut ei de 10-100-1000 de ori mai mult pana cand numele lor a fost scris in stele. Am vazut un documentar legat de Freddie Mercury si de Queen. A fost un om care si-a asumat partile lui negative si pe planul carierei a facut cat un infinit de oameni. A trait fiecare secunda facand muzica pentru altii, ajutand oameni sa isi traiasca momente, suparari si fericiri pe muzica sa.

Asa au fost toti oamenii mari. Au multumit pentru faptul ca nimeni nu a crezut in ei si asta a fost factorul motivant suprem. Acesta a fost semnul: cand nimeni nu a crezut a fost un pas prin care Dumnezeu le-a spus oamenilor ca are pregatita o viata plina de success si premii. Pentru ca dincolo de Iad e Rai si dincolo de soare au existat o groaza de nori. Depinde unde vrem sa ramanem. Asta e viata, unii aleg sa fie doar intre groapa si cer, pe o linie de plutire; cei care se ridica inteleg ca dincolo de nori asteapta soarele.

Nu ar mai exista viata daca la inceput nu ar fi nimicul.

Petrișor Buruiană

5 noiembrie 2018

La 100 de ani…

Reprezentativ

Petrișor și Mike încep încă o sesiune de terapie.

– De această dată, Mike, vom încerca ceva puțin diferit, ceva ce nu am mai făcut până acum.

– Sună interesant, spune Mike afabil.

– O să vreau să te relaxezi puțin căci astăzi vom încerca să rememorăm – adică să rememorezi – o amintire plăcută din copilărie. Se spune că în timpul perioadei fragede a vieții, omul este nepăsător de griji și stres, și are comoara sufletului încă avidă de a arde frumos, de a trăi viața cu adevărat.

Petrișor încerca astfel să-l facă pe Mike să găsească în el o amintire plăcută, din care să extragă cu un forceps imaginar acei sâmburi de dorință de viață și emoție, care să-l ajute să întâmpine viața de acum nu cu curaj sau raționament, cât cu abilitatea de a simți. Căci așa îi stă bine unui om.

 

Acum, eu, povestitorul, îți las ție carnetul cu notițe și pixul psihologului terapeut, lăsându-te în postura lui Petrișor iar eu îmi voi lua rolul lui Mike, de data aceasta, cel adevărat.

Gândindu-mă la o întâmplare sau eveniment plăcut al copilăriei, nu pot uita aniversarea de 80 de ani a bunicii mele.

Bunica mea era născută în 1920. Era deodată cu istoria, puteam zice. I-a prin pe regi, pe legionari, răzoiul mondial și harta României dodoloațe, României mari.

Ca un disclaimer, acest articol nu dorește să pună accentul pe centenarul României mari, a României-100 de ani de la Marea Unire, ci doar să vorbească despre strămoașa mea.

Căci, ce ar fi România și ce ar mai însemna ea pentru noi dacă nu oamenii cetățeni români sau măcar cei care au simțit și simt românește.

Iar acum, gândindu-mă la România trecută mă gândesc implicit și la bunica, la istorie. La întoarcerea la origini. Căci în cadrul familiei am învățat noi toți conceptul de patrie, de apartenență la neam.

Dar destul cu vorbăria semipatriotică!

Bunica mea se născuse într-o zi de sărbătoare, 26 octombrie, ziua de Sf. Dumitru. Însă cum atunci bolile copilăriei erau necruțătoare, un copil nu era înregistrat la evidența persoanelor decât după câteva zile, astfel părinții să vadă de copilul va trăi sau nu.

Așa că bunica mea s-a născut oficial – în acte – câteva zile mai târziu, tot într-o zi de sărbătoare – pe 8 noiembrie – de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.

Nu o chema nici Dumitrița, nici Mihaela, nici Gabi, căci părinții ei și moșii mei i-au dat cel mai comun nume din lume – Maria.

Avea să fie înmormântată tot într-o zi de sărbătoare, duminica, astfel viața îi fusese încadrată între două sărbători religioase calendaristic; sărbătoarea vieții însoțită înainte și după de alte două sărbători. Ce frumos!

Dar să revenim la momentul copilăriei mele pe care vreau să-l redau.

Eram de vreo 10 ani când tata i-a organizat bunicii aniversarea zilei de naștere.

Nu eram în familie prea festiviști – eu ziua de naștere mi-am ținut-o prima oară în facultate, când deja îmi luasem zborul, pot zice – dar un moment așa de rar nu putea fi trecut oricum precum registrul vârstei bunicii care atinsese rotunda bornă 80.

La aniversarea ei, tata a dat o masă la care au venit toți vecinii de pe stradă. Stăteam la o stradă mică, nu prea lungă, de case, iar majoritatea vecinilor erau pensionari, de vârsta bunicii.

Au venit la aniversare doamna X, refugiată din Basarabia care se stabilise în România după deportarea din al doilea război mondial, domnul Popescu, un bătrânel tare simpatic și poate cel mai stilat om pe care să-l fi știut vreodată, mereu cu bunele maniere la el, doamna LV, vecina de peste drum, care ne dădea mingea când ne jucam, copiii, și aruncam mingea după gard, și doamna V, o femeie foarte cumsecade.

Ca și ceilalți toți de altfel.

Nu țin minte prea multe din acest eveniment decât poate toastul.

– Să ne vedem și la aniversarea de 100 de ani! spunea domnul Popescu, după ce îi uraseră toți la mulți ani Marietei, cum i se spunea bunicii mele.

Atunci bunica avea doar 80 de ani, iar ceilalți vecini comeseni nu aveau vârste depărtate de acest număr.

Mă bucură când mă gândesc, totuși, că am și au apucat să trăiască și să celebreze așa un eveniment împreună, căci apoi soarta și perisabilitatea vieții aveau să se aștearnă peste cei prezenți.

Domnul Popescu avea să se stingă la o vârstă onorabilă, nu înainte de a călători, de unul singur(!) în Canada pentru a-și vizita fiica stabilită acolo. Pun pariu că educația și noblețea sa i-au servit ca o veritabilă carte de vizită străinilor canadieni. Cu nepotul său aveam să mă întâlnesc mai pe urmă, în Brașov, printr-o coincidență, aflând că avem locuri comune în copilăriile noastre.

Doamna LV se mutase apoi la copiii ei, într-un oraș mai îndepărtat al țării, pentru a putea fi îngrijită mai bine decât să stea singură. O dată mai venise în vizită la bunica mea, Marieta, adusă de copiii ei.

N-a fost o discuție prea lungă, nici vorbă de taifas, căci mințile ambelor octogenare începuseră să se erodeze, dar, chiar dacă nu mai știau cu cine vorbeau sau nici măcar cine erau ele, poate, se putea simți în atmosferă emoția revederii cu o persoană dragă.

Doamna V avea să se stingă și ea în perioada când terminasem anul I de liceu iar de doamna X nu mai știu nimic, nici măcar dacă mai trăiește.

Acum fiii comesenilor lor au familii, la rândul lor, familiile lor, în timp ce unii s-au mutat sau au vândut casele părintești pentru a face loc altor oameni să stea în acel loc ce reprezenta parte din copilăria mea.

Bunica mea ar fi împlinit 98 de ani săptămâna trecută.

Dar pun pariu că, undeva în rai, peste 2 ani de zile, se vor strânge iar comesenii, pentru a-i ura bunicii la mulți ani, ca apoi domnul Popescu să spună:

– Marieta, am făcut cum am promis, ne-am strâns să fim împreună și la 100 de ani!

cu emoție,

Mike

31 octombrie 2018

O eternitate cât o viață

Reprezentativ

Traiesc o stare de contemplare continua. Nu are rost sa ma las din visat, pentru ca atunci simt ca traiesc. Intampin taramuri de mult uitate, sentimente disparate, ma intalnesc cu zane si readuc dinozauri. Totul e posibil cand visezi.

Legenda spune ca timpul, in Rai, e asa de lung incat o secunda pe celalalt taram inseamna cat o viata sau ma rog, cam asa ceva. Ma gandesc adesea cat de scurta e viata si cat de lunga e eternitatea si nu imi pot inchipui cat inseamna un minut pe Pamant acolo sus.

Minutul Acela care unii asteapta sa treaca pentru a umple paharul unei zile obositoare. Minutul de care unii trag pentru a termina un examen si a lua o nota cel putin de trecere. Toate minutele sunt egale, din nefericire, dragii mei, sau din fericire.

Am invatat ca viata e un ansamblu de minute care oricum trec. Viata e un ansamblu de minute, facute sa explodeze. Perioadele vietii sunt impartite. Ne trebuie ceva sa ne dam seama cum curge raul si ca el chiar curge.

Ma gandeam de ce ne raman eroii intipariti in minte? Pentru ca se lupta si castiga. Pentru ca sunt buni si corecti, pentru ca ajung sa salveze si sa nasca sentimente profunde, pentru ca atunci cand ne punem in fata ecranelor stim ca trebuie sa castige cei buni. Sunt frumosi pentru ca aleg ce e bun si oricat de rau ar alege, situatia se termina bine.

In povestile vietii apar alte obstacole pentru care eroii sunt atat de putin. Apar banii, apare presiunea, apare o suita de factori ce nu putem sa ii ignoram deoarece exista si ne lovim de ei.

Eu prefer sa ma retrag in lumea mea, creata cu personaje din romane si sa ma las prada visarii. Lumea in general, nu are certitudinea lumii de dincolo pentru ca nu are timp sa se gandeasca. E prinsa in lucruri mici si nu intelege ca acolo ne asteapta eternitatea. E inutil sa trecem cu vederea timpul ce pandeste. In fond toti trebuie sa ajungem doborati de timp, poate si pentru ca asteptam ca el sa treaca uite asa.

In Eden, cand vom fi toti fericiti, avem voie sa stam si sa cutreieram. Pe Pamant suntem datori sa visam si sa incercam din rasputeri sa transformam viata intr-o gradina roditoare. Nu avem voie sa stam doborati de obstacole si sa ne plangem de mila.

Vreau sa fiu repetitiv pentru ca am vazut minuni cu ochii mei si am vazut oameni care pun bazele minunilor zilnic. Pana la urma si minunea are nevoie de un aeroport unde sa aterizeze cand vrea Dumnezeu.

Vreau sa termin cu o nota optimista si sa adaug unul dintre citatele mele preferate: “daca ti s-a dat un vis, sigur ti s-a dat si o cale sa-l realizezi”. Dincolo de orice viata este o eternitate si dincolo de o eternitate este El care sigur ne asteapta!

Petrișor Buruiană

25 octombrie 2018

Condamnați la succes

Reprezentativ

Am vazut azi orasul meu. Sufera de o frumusete inspaimantatoare, egala aproape cu un pact facut cu Dumnezeu. Condamnat sa asist zilnic la cele mai inspaimantatoare privelisti frumoase din Romania si sa ma intalnesc cu oameni uitati de timp si de nori.

Pe zi ce trece, timpul necrutator imi sopteste ca a venit, inconjurandu-ma cu asalturi de semeni ce imi ma desfata spunandu-mi ca traiesc! Iubesc ce fac pentru ca sunt psiholog si imi place sa cred ca ajut. Ma bag in sufletele oamenilor si caut resurse sa potolesc furtuni.

Fiecare zi o traiesc din plin doar cu resentimente si ganduri ce imi spun ca ar fi putut nu mai bine, de mii de ori mai bine. Inca sunt in cautarea succesului, intalnindu-ma cu sansa sa profesez ce imi place la un liceu pentru copii cu probleme. Pana la urma asta mi-am ales.

Gandesc ca noi, tinerii, suntem cam casapiti de sistem. Condamnati sa fugim in strainatate pentru speranta unei vieti mai bune, ne multumim cu mult prea putin. Ne profesam meseriile ce le-am facut prin facultati in goana dupa diplome si masteruri care sa ne confirme traiectoria pentru ce facem in facultate. Studii si drumuri lungi, usi ce se deschid cu diplome.

In fiecare zi alergam dupa confirmari! Oriunde mergem – diplome, pretutindeni – medalii, pretutindeni – bani, profesori, doctori si totul fara carti! Cu tablete, cu telefoane si cu tehnologie. Traim viata noastra cu cerinte destul de modeste pentru o lume care tipa pentru a-ti oferi! Ne multumim sa spunem ca e destul putinul pe care il avem, sa ne lipsim de entuziasm si sa ne inecam amarul in ceva.

Il inecam in hobby-uri, suntem pozitivi, suntem cuprinsi de alcool, suntem deprimati, gandim prea mult si prea adanc, suntem depresivi. Punem prea repede etichete si suferim de imagine. Nu suntem in rand cu lumea si ne doare. Trebuie sa fim normali pentru ca in Romania exista doar alb si negru. Linia e subtire intre ratare si reusita. Pentru a te rata trebuie doar sa nu faci ce zice restul lumii, sau ce crede. Daca te incadrezi in criterii mediocre, esti admis.

Oare chiar nu mai reusim sa vedem ce mici devenim si ce expectante marunte avem? Nu mai reusim sa vedem grozavele frumuseti ale naturii pentru ca ni se pare ca totul ni se cuvine. Uitam de oamenii ce trag de fiecare secunda si nu se pot bucura de un rasarit. Uitam sa ascultam pentru ca ne place sa ne auzim.

Ma intrebam ce este succesul sau daca este direct proportional cu fericirea. Sunt intrebari la care nu vom sti niciodata sa raspundem pentru ca avem doar sentimentul ca empatizam cu starile.

Mai bine hai sa lasam timpul sa hotarasca in locul nostru! Sa invatam sa traim mai intens culorile unui curcubeu complicat de simplu. Haideti sa facem zilnic parte dintr-un proces de metamorfoza continua, fara a ne pune intrebari! Sa analizam doar formele duse la apogeul trairii lor. Timpul sa ne fie calauza si Dumnezeu muza spirituala, sa introducem culori in vietile noastre si sa spargem barierele propriului destin.

Pana la urma viata este despre sfidarea limitelor si despre iubire! Atat putem cuprinde noi, muritorii.

Petrisor Buruiana

19 octombrie 2018

O mare de sentimente

Reprezentativ

Alb si negru cu putina scortisoara! Mai poti adauga o foaie alba impaturita in care sa fie poza cuiva drag, ce o tii cu tine in suflet mereu. Ar putea fi in noaptea ce vantul bate, aducand la iveala miresme de iasomnie imbibate in musetel.

Ai fi putut fi intro masina de Formula 1 pilotata de insasi diavolul imbracat la sacou, deghizat in print. Sigur ne-a vizitat de cateva ori, doar ca era altfel. Cred ca adesea l-am vazut prin ochii tai cititorule si l-am salutat cu salve de tun.

Tu, printesa imbracata in rosu, mi l-ai adus si pe Dumnezeu in minte, ca pe un porumbel de foc, ce impartea iubire sub forma unei portiuni magice.

Iubesc cuvintele, pentru ca ele descriu cel mai bine lucrurile ce nu pot fi descrise decat de suflet.

Se facea ca era soare, iar frumusetea ta radia de peste tot. Patrundea de peste tot, culegand roadele de pe campuri, aduceai fericire doar cu gandul tau si imparteai armonie. Animalele, copii, Dumnezeu si diavolul erau prieteni, nereusind sa se certe. Asta era realitatea in care traiam eu, cuprins de fericirea prezentei tale.

Stiam ca diavolul sta la panda sa strice momentele, cu sarmul lui neinteles si malefic. Asa s-a intamplat. Doar cu un gest a dinamizat lumea, creind un razboi intre cutit si furculita, intre soare si luna, intre mama si tata. A intervenit Dumnezeu, care a Calmat, a mai pus lucrurile in ordine.

Tu ai murit, dar nu pentru totdeauna. Ai alunecat in acvariul cu pesti colorati si m-ai lasat. De atunci lucrurile se desfasoara normal pe Pamant, din clipa in care lucrurile au inceput sa aiba sens.

Nu am reusit niciodata sa inteleg de ce oamenii simt nevoia ca toate lucrurile sa aiba o ordine. Haosol aduce idei constructive, schimba minti, ajuta memoria si creativitatea. In continuare cred ca singurul rationament pe care trebuie sa il avem este Dumnezeu.

Haideti sa lasam lucrurile fara ordine, fara complicatii. Sigur ne-am defini niste oameni mai integri daca am lasa creativitatea si simtul ludic sa ne inconjoare. Sa gandim intens, inconstant si cu pauze lungi. Sa avem timp sa savuram muzica jazz la cafea si sa fim mai buni. Propun sa creem un univers paralel, ce ne va scoate in evidenta ca pe niste fiinte bune si gata de progres fara sa lasam asfalturile sa ne incinga creierii si televizoarele sa ne retardeze.

Lumea asta mica ar avea loc de putin rau, asa ca piperul, pentru ca fara rau binele nu ar mai aparea deloc, iar fara bine, povestile nu s-ar mai incheia deloc. Ar dura zi si noapte, iar finalele nu ar mai fi nici previzibile nici imprevizibile.

Asa se nasc eroii, din diavoli, si ajung sa fie ingeri, pentru ca evolutia inseamna sacrificiu, ambitie si dezordine creativa. Asta e sfarsitul unei ere de lucruri liniare ce vor fi inlocuite cu cele originale si pline de sens pozitiv.

Petrisor Buruiana

Povestea perfectă

Reprezentativ

Cei doi prieteni, Petrișor și Mike, stăteau la o terasă și depănau taine într-ale scrisului și năzuințe cu privire la blogul lor.

– Mike, tocmai am scris al cincilea articol consecutiv, pe blog. Știi ce înseamnă asta, nu?

– Că ai fost prolific în ultima vreme, bănuiesc.

– Da, și asta. Dar mai ales înseamnă că tu nu ai mai scris de mult. Ce se întâmplă? întreabă Petrișor cu un aer mai mult îngrijorător și consiliant decât acuzator.

– Fără a încerca să-mi găsesc scuze, își începe Mike pledoaria, căci m-am gândit să mai scriu și eu, cred că problema nu este lipsa inspirației sau tragerea de inimă, ci faptul că îmi vine greu să găsesc exact cuvintele potrivite pe care să le aștern pe pagina albă. Să leg șirurile idelor între ele în același timp cadențat dar și suficient de armonios, încât să las cititorul în priză, să nu mai lase de citit articolul până la finalul său. Să găsesc acel început și stil suficient de bun, cu alte cuvinte.

După câteva clipe de analiză, mintea pătrunzătoare a lui Petrișor își dădu seama ce mintea lui Mike voia să spună chiar și fără ca Mike să-și dea seama.

– Mike, tu nu vrei să cauți un stil cât mai bun.

– Nu asta caut?

– Nu. Tu vrei să cauți stilul perfect.

– .

– Și știi că perfecțiunea nu există.

– Da, dar către ea ar trebui să tindem.

– Povești. Știi că Michelangello spunea că dacă ar fi trebuit să creeze doar acele opere ale sale pe care le-ar fi considerat perfecte, ar fi publicat mult mai puține? Poate chiar nici una?

– Nu știam, însă cred că toți ar trebui să ne îndreptăm către o formă cât mai perfectă și finită a realizărilor noastre! Spuneai că nu există perfecțiunea. Dar de poezia lui Eminescu ce părere ai? Nu a adus el limba română la forma ei perfectă, în opera lui?

– Mike, Eminescu nu a fost niciodată un scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Și nu vreau să sune ca o ofensă adusă marelui geniu și lasă-mă să-ți explic:

Spiritul său critic și-a găsit vocația în arta criticii și a gazetăriei. Perfecțiunea sa s-a manifestat în viața socială, în tânjirea lui după românescul etern și în culpabilizarea clasei politice ale timpului său, nedemne de numele țării ce o reprezentau.

Să-ți spun că multe opere ale sale au fost postume? Chiar și antumele sale au fost publicate de către colegii săi din Junimea, căci Eminescu nu credea despre ele că ar fi de vreo valoare… în formă finită. Perfectă.

– Bine, hai să nu intrăm acum prea adânc în cosmologia eminesciană, ci spune-mi, Petre, cum să fac să scriu bine, măcar.

– Tu nu trebuie să scrii bine. Trebuie doar să scrii.

– Doar atât?

Bine este doar în aprecierea celui ce citește. Datoria ta este să o faci!

– În regulă. Dar cum să încep să povestesc? Doar așa?

– Așa cum începe fiecare poveste 😉

A fost odată…

 

Mike,

9 octombrie 2018,

Brașov