Dușmanul din noi

Reprezentativ

La început am fost toți buni. Și tu erai bun.

Tu ești bun!

Asta îți spuneai și cei dragi ție îți spuneau și ei același lucru (părinți, bunici, frați…)

Asta până să începi călătoria eroului. Pentru că fiecare are drumul său în viață, ai început să dai de obstacole, de oameni, de fel și fel de întâmplări. Atunci ai dat primele tale bătălii. Dar, cine era inamicul/adversarul?

Să explicăm puțin…

Atunci Dumnezeu a dat poruncă și au căzut neisprăviții. Atunci am devenit toți albi sau negri, buni sau răi, aliați sau inamici, prieteni sau dușmani.

Nici nu conta de ce parte erai. Totul ce conta era doar să lupți pentru ai tăi, pentru scopul tău, impotriva celor ce ți se împotriveau. Tot atunci a apărut zicala: dușmanul dușmanului meu este prietenul meu.

Dar, cu timpul, ai început să-ți înfrîngi dușmanii, să-ți faci aliați tot mai puternici și mai mulți, pe măsură ce câștigai bătălie după bătălie, și ai ajuns la un nivel superior, dar răul nu a stat deoparte. Căci războiul a devenit dintr-unul fizic, palpabil, într-unul ideologic.

Nu te luptai cu cine, ci pentru ce(?)

Atunci inamicul a luat o față și mai mlădioasă, mai parșivă, și s-a ascuns în spatele ideilor și ale dogmelor. Iar inamicii erau cei care îi urmau ideea și o urau pe a ta. Așadar, trebuia să îți aperi crezul!

Atunci au apărut și justițiarii. Biete suflete ce credeau că luptă pentru un scop mult mai înalt și mai nobil, dar care, tragic, lăsau în urma lor maldăre de cadavre. Căci în spatele fiecărui inamic răpus era fiul sau soțul cuiva, sora sau nepoata altui suflet a cărui vină fusese doar să se alinieze ideologiei greșite. Victime colaterale, ar spune justițiarii de atunci, dar cu toții știm că drumul spre iad e pavat cu intenții bune.

Iar drumul către victorie fusese atunci pavat cu ideologii și concepte. Însă nici asta n-a funcționat mult, căci oamenii, în ascunsa lor bunătate și intuiție pătrunzătoare, și-au dat seama că, deși lupta era împotriva steagurilor și ale simbolurilor, ceea ce se vărsa era tot sânge uman, iar sângele curgând nu se putea discerne dacă era de prieten sau de dușman. Așa că oamenilor le-a părut rău de ce făcuseră, și s-au încredințat să nu mai apară războaie mondiale.

Dar nici răul n-a stat în loc. Și pentru că răul găsește totdeauna o cale, acesta s-a dezis de vechile imbolduri și stindarde și s-a ascuns în oameni, între noi. ÎN noi…

De atunci, răul umblă cu față umană și precum un cameleon, polimorfizează fizionomii și intenții bune. Azi e aici, mâine acolo, acum poate e în mine, într-un gând de-al meu trufaș sau mai rușinos, ca peste câteva clipe să sară direct la tine, dacă nu ești atent, și să te acapareze, prelundu-ți controlul minții pentru doar câteva momente, sau mai mult.

De atunci, lupta e și mai grea, dar oamenii nu s-au lăsat dezbinați sau descurajați. De atunci, lupta eu cu răul din noi înșine!

Cum voi lupta eu? Scriind. Scriu încercând să am intențiile cele mai bune, sau cât mai bune pot să am, sperând să las în șirurile literelor capcane, poate-poate îl prind în momeala mea ca să-l răpun. Nu voi fi atent întotdeauna la momeală, dar pentru asta propun să facem cu rândul. Să stăm de pază, precum Arhanghelul în vremea protopărinților noștri.

Ne înarmăm. Vrei să fii aliat cu mine?

Mike,

14 noiembrie 2018

Stele cântând

Reprezentativ

In primul rand vreau sa incep acest articol prin a-l felicita pe prietenul si asociatul meu, Mike, pentru implinirea onorabilei varste de 29 de ani si sa ii multumesc pentru eforturile comune de a aduce blogul nostru in top si pentru expectantele lui marete.

Am inceput ziua de azi prin a ma duce la terasa la care imi beau cafeaua. Stateam la bar si ma gandeam la viata mea si la toti cei ce ma inconjoara cand, dincolo de geamuri si de terasa, la 50 de metri, in locul neacoperit, unde locatia se prelungeste, in frig, zaresc o fata cu o patura pe ea. Ospatarii si barmanii imi spun ca este o fata de moravuri usoare si sa o las in pace. Nu am reusit. Am rugat barmanul sa faca o cafea si am mers la ea servind-i cafeaua. Erau asa de ingretosati cei de la bar incat tot eu am dus ambele cani. M-am trezit servindu-mi cafeaua pe terasa de afara impreuna cu o fetita blonda, frumusica, cu chipul stalcit de durere si grijile vietii.

I-am dat buna dimineata si am incercat sa discut cu ea. Am intrebat-o de ce sta in frig si mi-a zis ca ii place. Am uitat sa mentionez faptul ca am facut cunostinta si mi-a zambit inocent. Dupa cateva propozitii schimbate, am tinut neaparat sa ne mutam pe terasa acoperita. Apoi a plecat, dupa ce s-a incalzit. Asa a zburat o dimineata din viata mea in care in loc sa ajung linistit acasa, m-am dus mai ingandurat ca niciodata.

Nu reusesc sa inteleg cum de lumea este asa rea? Cum poate un copil sa fie in halul asta de scapat de sub control? De ce toata lumea rade si nu face nimic? De ce nimeni nu se chinuie sa inteleaga de unde vin cu adevarat problemele?

Reusim doar sa judecam si sa radem? Nu putem sa oferim o cana de ceai si o cafea? Suntem asa mici incat nu putem oferi un gand bun? Asa suntem de ocupati? Sa judecam si sa dam vina pe neputinta de a face nimic? Doar dam vina pe altii? Traim vremuri handicapate, in care normalitatea e individuala si e mana in mana cu mediocritatea.

Azi am inteles ca fiecare are un drum in care hotaraste sa se opreasca. Asta e evolutia. Cand hotarasti sa pui stop, sa nu mai inveti nimic, sa nu mai asculti nimic, esti pierdut. Esti inca un bou ce traieste degeaba, punandu-te in locul lui Dumnezeu, care le stie pe toate si tot.

Oamenii mari s-au nascut doar pentru ca nimeni nu a crezut in ei. Mereu au facut mai mult decat normal si de aceea au plusat. Au lasat media oamenilor sa se minta ca au destul si ca sunt fericiti. Au fost lacomi intr-un mod solitar. Au dorit sa aiba ei mai mult pentru a-i ajuta pe ceilalti. Drumurile noastre sunt poleite si marcate de stelele ce canta si ne invita sa fim mai buni si sa ascultam.

Cei ce ating succesul sunt tot oameni care au crezut, nu care s-au mintit. Nu au asteptat sa faca altii. Au facut ei de 10-100-1000 de ori mai mult pana cand numele lor a fost scris in stele. Am vazut un documentar legat de Freddie Mercury si de Queen. A fost un om care si-a asumat partile lui negative si pe planul carierei a facut cat un infinit de oameni. A trait fiecare secunda facand muzica pentru altii, ajutand oameni sa isi traiasca momente, suparari si fericiri pe muzica sa.

Asa au fost toti oamenii mari. Au multumit pentru faptul ca nimeni nu a crezut in ei si asta a fost factorul motivant suprem. Acesta a fost semnul: cand nimeni nu a crezut a fost un pas prin care Dumnezeu le-a spus oamenilor ca are pregatita o viata plina de success si premii. Pentru ca dincolo de Iad e Rai si dincolo de soare au existat o groaza de nori. Depinde unde vrem sa ramanem. Asta e viata, unii aleg sa fie doar intre groapa si cer, pe o linie de plutire; cei care se ridica inteleg ca dincolo de nori asteapta soarele.

Nu ar mai exista viata daca la inceput nu ar fi nimicul.

Petrișor Buruiană

5 noiembrie 2018

La 100 de ani…

Reprezentativ

Petrișor și Mike încep încă o sesiune de terapie.

– De această dată, Mike, vom încerca ceva puțin diferit, ceva ce nu am mai făcut până acum.

– Sună interesant, spune Mike afabil.

– O să vreau să te relaxezi puțin căci astăzi vom încerca să rememorăm – adică să rememorezi – o amintire plăcută din copilărie. Se spune că în timpul perioadei fragede a vieții, omul este nepăsător de griji și stres, și are comoara sufletului încă avidă de a arde frumos, de a trăi viața cu adevărat.

Petrișor încerca astfel să-l facă pe Mike să găsească în el o amintire plăcută, din care să extragă cu un forceps imaginar acei sâmburi de dorință de viață și emoție, care să-l ajute să întâmpine viața de acum nu cu curaj sau raționament, cât cu abilitatea de a simți. Căci așa îi stă bine unui om.

 

Acum, eu, povestitorul, îți las ție carnetul cu notițe și pixul psihologului terapeut, lăsându-te în postura lui Petrișor iar eu îmi voi lua rolul lui Mike, de data aceasta, cel adevărat.

Gândindu-mă la o întâmplare sau eveniment plăcut al copilăriei, nu pot uita aniversarea de 80 de ani a bunicii mele.

Bunica mea era născută în 1920. Era deodată cu istoria, puteam zice. I-a prin pe regi, pe legionari, răzoiul mondial și harta României dodoloațe, României mari.

Ca un disclaimer, acest articol nu dorește să pună accentul pe centenarul României mari, a României-100 de ani de la Marea Unire, ci doar să vorbească despre strămoașa mea.

Căci, ce ar fi România și ce ar mai însemna ea pentru noi dacă nu oamenii cetățeni români sau măcar cei care au simțit și simt românește.

Iar acum, gândindu-mă la România trecută mă gândesc implicit și la bunica, la istorie. La întoarcerea la origini. Căci în cadrul familiei am învățat noi toți conceptul de patrie, de apartenență la neam.

Dar destul cu vorbăria semipatriotică!

Bunica mea se născuse într-o zi de sărbătoare, 26 octombrie, ziua de Sf. Dumitru. Însă cum atunci bolile copilăriei erau necruțătoare, un copil nu era înregistrat la evidența persoanelor decât după câteva zile, astfel părinții să vadă de copilul va trăi sau nu.

Așa că bunica mea s-a născut oficial – în acte – câteva zile mai târziu, tot într-o zi de sărbătoare – pe 8 noiembrie – de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.

Nu o chema nici Dumitrița, nici Mihaela, nici Gabi, căci părinții ei și moșii mei i-au dat cel mai comun nume din lume – Maria.

Avea să fie înmormântată tot într-o zi de sărbătoare, duminica, astfel viața îi fusese încadrată între două sărbători religioase calendaristic; sărbătoarea vieții însoțită înainte și după de alte două sărbători. Ce frumos!

Dar să revenim la momentul copilăriei mele pe care vreau să-l redau.

Eram de vreo 10 ani când tata i-a organizat bunicii aniversarea zilei de naștere.

Nu eram în familie prea festiviști – eu ziua de naștere mi-am ținut-o prima oară în facultate, când deja îmi luasem zborul, pot zice – dar un moment așa de rar nu putea fi trecut oricum precum registrul vârstei bunicii care atinsese rotunda bornă 80.

La aniversarea ei, tata a dat o masă la care au venit toți vecinii de pe stradă. Stăteam la o stradă mică, nu prea lungă, de case, iar majoritatea vecinilor erau pensionari, de vârsta bunicii.

Au venit la aniversare doamna X, refugiată din Basarabia care se stabilise în România după deportarea din al doilea război mondial, domnul Popescu, un bătrânel tare simpatic și poate cel mai stilat om pe care să-l fi știut vreodată, mereu cu bunele maniere la el, doamna LV, vecina de peste drum, care ne dădea mingea când ne jucam, copiii, și aruncam mingea după gard, și doamna V, o femeie foarte cumsecade.

Ca și ceilalți toți de altfel.

Nu țin minte prea multe din acest eveniment decât poate toastul.

– Să ne vedem și la aniversarea de 100 de ani! spunea domnul Popescu, după ce îi uraseră toți la mulți ani Marietei, cum i se spunea bunicii mele.

Atunci bunica avea doar 80 de ani, iar ceilalți vecini comeseni nu aveau vârste depărtate de acest număr.

Mă bucură când mă gândesc, totuși, că am și au apucat să trăiască și să celebreze așa un eveniment împreună, căci apoi soarta și perisabilitatea vieții aveau să se aștearnă peste cei prezenți.

Domnul Popescu avea să se stingă la o vârstă onorabilă, nu înainte de a călători, de unul singur(!) în Canada pentru a-și vizita fiica stabilită acolo. Pun pariu că educația și noblețea sa i-au servit ca o veritabilă carte de vizită străinilor canadieni. Cu nepotul său aveam să mă întâlnesc mai pe urmă, în Brașov, printr-o coincidență, aflând că avem locuri comune în copilăriile noastre.

Doamna LV se mutase apoi la copiii ei, într-un oraș mai îndepărtat al țării, pentru a putea fi îngrijită mai bine decât să stea singură. O dată mai venise în vizită la bunica mea, Marieta, adusă de copiii ei.

N-a fost o discuție prea lungă, nici vorbă de taifas, căci mințile ambelor octogenare începuseră să se erodeze, dar, chiar dacă nu mai știau cu cine vorbeau sau nici măcar cine erau ele, poate, se putea simți în atmosferă emoția revederii cu o persoană dragă.

Doamna V avea să se stingă și ea în perioada când terminasem anul I de liceu iar de doamna X nu mai știu nimic, nici măcar dacă mai trăiește.

Acum fiii comesenilor lor au familii, la rândul lor, familiile lor, în timp ce unii s-au mutat sau au vândut casele părintești pentru a face loc altor oameni să stea în acel loc ce reprezenta parte din copilăria mea.

Bunica mea ar fi împlinit 98 de ani săptămâna trecută.

Dar pun pariu că, undeva în rai, peste 2 ani de zile, se vor strânge iar comesenii, pentru a-i ura bunicii la mulți ani, ca apoi domnul Popescu să spună:

– Marieta, am făcut cum am promis, ne-am strâns să fim împreună și la 100 de ani!

cu emoție,

Mike

31 octombrie 2018

O eternitate cât o viață

Reprezentativ

Traiesc o stare de contemplare continua. Nu are rost sa ma las din visat, pentru ca atunci simt ca traiesc. Intampin taramuri de mult uitate, sentimente disparate, ma intalnesc cu zane si readuc dinozauri. Totul e posibil cand visezi.

Legenda spune ca timpul, in Rai, e asa de lung incat o secunda pe celalalt taram inseamna cat o viata sau ma rog, cam asa ceva. Ma gandesc adesea cat de scurta e viata si cat de lunga e eternitatea si nu imi pot inchipui cat inseamna un minut pe Pamant acolo sus.

Minutul Acela care unii asteapta sa treaca pentru a umple paharul unei zile obositoare. Minutul de care unii trag pentru a termina un examen si a lua o nota cel putin de trecere. Toate minutele sunt egale, din nefericire, dragii mei, sau din fericire.

Am invatat ca viata e un ansamblu de minute care oricum trec. Viata e un ansamblu de minute, facute sa explodeze. Perioadele vietii sunt impartite. Ne trebuie ceva sa ne dam seama cum curge raul si ca el chiar curge.

Ma gandeam de ce ne raman eroii intipariti in minte? Pentru ca se lupta si castiga. Pentru ca sunt buni si corecti, pentru ca ajung sa salveze si sa nasca sentimente profunde, pentru ca atunci cand ne punem in fata ecranelor stim ca trebuie sa castige cei buni. Sunt frumosi pentru ca aleg ce e bun si oricat de rau ar alege, situatia se termina bine.

In povestile vietii apar alte obstacole pentru care eroii sunt atat de putin. Apar banii, apare presiunea, apare o suita de factori ce nu putem sa ii ignoram deoarece exista si ne lovim de ei.

Eu prefer sa ma retrag in lumea mea, creata cu personaje din romane si sa ma las prada visarii. Lumea in general, nu are certitudinea lumii de dincolo pentru ca nu are timp sa se gandeasca. E prinsa in lucruri mici si nu intelege ca acolo ne asteapta eternitatea. E inutil sa trecem cu vederea timpul ce pandeste. In fond toti trebuie sa ajungem doborati de timp, poate si pentru ca asteptam ca el sa treaca uite asa.

In Eden, cand vom fi toti fericiti, avem voie sa stam si sa cutreieram. Pe Pamant suntem datori sa visam si sa incercam din rasputeri sa transformam viata intr-o gradina roditoare. Nu avem voie sa stam doborati de obstacole si sa ne plangem de mila.

Vreau sa fiu repetitiv pentru ca am vazut minuni cu ochii mei si am vazut oameni care pun bazele minunilor zilnic. Pana la urma si minunea are nevoie de un aeroport unde sa aterizeze cand vrea Dumnezeu.

Vreau sa termin cu o nota optimista si sa adaug unul dintre citatele mele preferate: “daca ti s-a dat un vis, sigur ti s-a dat si o cale sa-l realizezi”. Dincolo de orice viata este o eternitate si dincolo de o eternitate este El care sigur ne asteapta!

Petrișor Buruiană

25 octombrie 2018

Condamnați la succes

Reprezentativ

Am vazut azi orasul meu. Sufera de o frumusete inspaimantatoare, egala aproape cu un pact facut cu Dumnezeu. Condamnat sa asist zilnic la cele mai inspaimantatoare privelisti frumoase din Romania si sa ma intalnesc cu oameni uitati de timp si de nori.

Pe zi ce trece, timpul necrutator imi sopteste ca a venit, inconjurandu-ma cu asalturi de semeni ce imi ma desfata spunandu-mi ca traiesc! Iubesc ce fac pentru ca sunt psiholog si imi place sa cred ca ajut. Ma bag in sufletele oamenilor si caut resurse sa potolesc furtuni.

Fiecare zi o traiesc din plin doar cu resentimente si ganduri ce imi spun ca ar fi putut nu mai bine, de mii de ori mai bine. Inca sunt in cautarea succesului, intalnindu-ma cu sansa sa profesez ce imi place la un liceu pentru copii cu probleme. Pana la urma asta mi-am ales.

Gandesc ca noi, tinerii, suntem cam casapiti de sistem. Condamnati sa fugim in strainatate pentru speranta unei vieti mai bune, ne multumim cu mult prea putin. Ne profesam meseriile ce le-am facut prin facultati in goana dupa diplome si masteruri care sa ne confirme traiectoria pentru ce facem in facultate. Studii si drumuri lungi, usi ce se deschid cu diplome.

In fiecare zi alergam dupa confirmari! Oriunde mergem – diplome, pretutindeni – medalii, pretutindeni – bani, profesori, doctori si totul fara carti! Cu tablete, cu telefoane si cu tehnologie. Traim viata noastra cu cerinte destul de modeste pentru o lume care tipa pentru a-ti oferi! Ne multumim sa spunem ca e destul putinul pe care il avem, sa ne lipsim de entuziasm si sa ne inecam amarul in ceva.

Il inecam in hobby-uri, suntem pozitivi, suntem cuprinsi de alcool, suntem deprimati, gandim prea mult si prea adanc, suntem depresivi. Punem prea repede etichete si suferim de imagine. Nu suntem in rand cu lumea si ne doare. Trebuie sa fim normali pentru ca in Romania exista doar alb si negru. Linia e subtire intre ratare si reusita. Pentru a te rata trebuie doar sa nu faci ce zice restul lumii, sau ce crede. Daca te incadrezi in criterii mediocre, esti admis.

Oare chiar nu mai reusim sa vedem ce mici devenim si ce expectante marunte avem? Nu mai reusim sa vedem grozavele frumuseti ale naturii pentru ca ni se pare ca totul ni se cuvine. Uitam de oamenii ce trag de fiecare secunda si nu se pot bucura de un rasarit. Uitam sa ascultam pentru ca ne place sa ne auzim.

Ma intrebam ce este succesul sau daca este direct proportional cu fericirea. Sunt intrebari la care nu vom sti niciodata sa raspundem pentru ca avem doar sentimentul ca empatizam cu starile.

Mai bine hai sa lasam timpul sa hotarasca in locul nostru! Sa invatam sa traim mai intens culorile unui curcubeu complicat de simplu. Haideti sa facem zilnic parte dintr-un proces de metamorfoza continua, fara a ne pune intrebari! Sa analizam doar formele duse la apogeul trairii lor. Timpul sa ne fie calauza si Dumnezeu muza spirituala, sa introducem culori in vietile noastre si sa spargem barierele propriului destin.

Pana la urma viata este despre sfidarea limitelor si despre iubire! Atat putem cuprinde noi, muritorii.

Petrisor Buruiana

19 octombrie 2018

O mare de sentimente

Reprezentativ

Alb si negru cu putina scortisoara! Mai poti adauga o foaie alba impaturita in care sa fie poza cuiva drag, ce o tii cu tine in suflet mereu. Ar putea fi in noaptea ce vantul bate, aducand la iveala miresme de iasomnie imbibate in musetel.

Ai fi putut fi intro masina de Formula 1 pilotata de insasi diavolul imbracat la sacou, deghizat in print. Sigur ne-a vizitat de cateva ori, doar ca era altfel. Cred ca adesea l-am vazut prin ochii tai cititorule si l-am salutat cu salve de tun.

Tu, printesa imbracata in rosu, mi l-ai adus si pe Dumnezeu in minte, ca pe un porumbel de foc, ce impartea iubire sub forma unei portiuni magice.

Iubesc cuvintele, pentru ca ele descriu cel mai bine lucrurile ce nu pot fi descrise decat de suflet.

Se facea ca era soare, iar frumusetea ta radia de peste tot. Patrundea de peste tot, culegand roadele de pe campuri, aduceai fericire doar cu gandul tau si imparteai armonie. Animalele, copii, Dumnezeu si diavolul erau prieteni, nereusind sa se certe. Asta era realitatea in care traiam eu, cuprins de fericirea prezentei tale.

Stiam ca diavolul sta la panda sa strice momentele, cu sarmul lui neinteles si malefic. Asa s-a intamplat. Doar cu un gest a dinamizat lumea, creind un razboi intre cutit si furculita, intre soare si luna, intre mama si tata. A intervenit Dumnezeu, care a Calmat, a mai pus lucrurile in ordine.

Tu ai murit, dar nu pentru totdeauna. Ai alunecat in acvariul cu pesti colorati si m-ai lasat. De atunci lucrurile se desfasoara normal pe Pamant, din clipa in care lucrurile au inceput sa aiba sens.

Nu am reusit niciodata sa inteleg de ce oamenii simt nevoia ca toate lucrurile sa aiba o ordine. Haosol aduce idei constructive, schimba minti, ajuta memoria si creativitatea. In continuare cred ca singurul rationament pe care trebuie sa il avem este Dumnezeu.

Haideti sa lasam lucrurile fara ordine, fara complicatii. Sigur ne-am defini niste oameni mai integri daca am lasa creativitatea si simtul ludic sa ne inconjoare. Sa gandim intens, inconstant si cu pauze lungi. Sa avem timp sa savuram muzica jazz la cafea si sa fim mai buni. Propun sa creem un univers paralel, ce ne va scoate in evidenta ca pe niste fiinte bune si gata de progres fara sa lasam asfalturile sa ne incinga creierii si televizoarele sa ne retardeze.

Lumea asta mica ar avea loc de putin rau, asa ca piperul, pentru ca fara rau binele nu ar mai aparea deloc, iar fara bine, povestile nu s-ar mai incheia deloc. Ar dura zi si noapte, iar finalele nu ar mai fi nici previzibile nici imprevizibile.

Asa se nasc eroii, din diavoli, si ajung sa fie ingeri, pentru ca evolutia inseamna sacrificiu, ambitie si dezordine creativa. Asta e sfarsitul unei ere de lucruri liniare ce vor fi inlocuite cu cele originale si pline de sens pozitiv.

Petrisor Buruiana

Povestea perfectă

Reprezentativ

Cei doi prieteni, Petrișor și Mike, stăteau la o terasă și depănau taine într-ale scrisului și năzuințe cu privire la blogul lor.

– Mike, tocmai am scris al cincilea articol consecutiv, pe blog. Știi ce înseamnă asta, nu?

– Că ai fost prolific în ultima vreme, bănuiesc.

– Da, și asta. Dar mai ales înseamnă că tu nu ai mai scris de mult. Ce se întâmplă? întreabă Petrișor cu un aer mai mult îngrijorător și consiliant decât acuzator.

– Fără a încerca să-mi găsesc scuze, își începe Mike pledoaria, căci m-am gândit să mai scriu și eu, cred că problema nu este lipsa inspirației sau tragerea de inimă, ci faptul că îmi vine greu să găsesc exact cuvintele potrivite pe care să le aștern pe pagina albă. Să leg șirurile idelor între ele în același timp cadențat dar și suficient de armonios, încât să las cititorul în priză, să nu mai lase de citit articolul până la finalul său. Să găsesc acel început și stil suficient de bun, cu alte cuvinte.

După câteva clipe de analiză, mintea pătrunzătoare a lui Petrișor își dădu seama ce mintea lui Mike voia să spună chiar și fără ca Mike să-și dea seama.

– Mike, tu nu vrei să cauți un stil cât mai bun.

– Nu asta caut?

– Nu. Tu vrei să cauți stilul perfect.

– .

– Și știi că perfecțiunea nu există.

– Da, dar către ea ar trebui să tindem.

– Povești. Știi că Michelangello spunea că dacă ar fi trebuit să creeze doar acele opere ale sale pe care le-ar fi considerat perfecte, ar fi publicat mult mai puține? Poate chiar nici una?

– Nu știam, însă cred că toți ar trebui să ne îndreptăm către o formă cât mai perfectă și finită a realizărilor noastre! Spuneai că nu există perfecțiunea. Dar de poezia lui Eminescu ce părere ai? Nu a adus el limba română la forma ei perfectă, în opera lui?

– Mike, Eminescu nu a fost niciodată un scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Și nu vreau să sune ca o ofensă adusă marelui geniu și lasă-mă să-ți explic:

Spiritul său critic și-a găsit vocația în arta criticii și a gazetăriei. Perfecțiunea sa s-a manifestat în viața socială, în tânjirea lui după românescul etern și în culpabilizarea clasei politice ale timpului său, nedemne de numele țării ce o reprezentau.

Să-ți spun că multe opere ale sale au fost postume? Chiar și antumele sale au fost publicate de către colegii săi din Junimea, căci Eminescu nu credea despre ele că ar fi de vreo valoare… în formă finită. Perfectă.

– Bine, hai să nu intrăm acum prea adânc în cosmologia eminesciană, ci spune-mi, Petre, cum să fac să scriu bine, măcar.

– Tu nu trebuie să scrii bine. Trebuie doar să scrii.

– Doar atât?

Bine este doar în aprecierea celui ce citește. Datoria ta este să o faci!

– În regulă. Dar cum să încep să povestesc? Doar așa?

– Așa cum începe fiecare poveste 😉

A fost odată…

 

Mike,

9 octombrie 2018,

Brașov

Oameni speciali

Reprezentativ

Intr-o realitate in care doar amintirea pasilor ne provoaca gandul sa nu uitam ca au existat niste oameni cu care am vorbit, chiar si 1 minut, 1 an, o viata, nu ne e usor sa nu uitam lucrurile mari si emotiile petrecute alaturi de fiecare om in parte. Adesea un ambalaj ne imbraca facandu-ne sa parem la fel. Realitatea ma face sa cred ca suntem asemanatori cafelei… aparent aceeasi dar mereu diferita. Clipele au sarm, la fel ca oamenii… mereu speciale si niciodata aceleasi.

De cativa ani reusesc sa vad in oameni ceva special. Acel lucru de nespus in cuvinte insa la unii e mai proeminent. La unii e mai acentuat acel ceva decat la altii, pluteste in aer. Am hotarat sa ma apuc de master acum 2 ani. O lunga perioada am crezut ca am facut cea mai rea alegere. Totusi… la fecare deplasare Piatra-Iasi intalneam oameni noi, locuri si senzatii extreme.

Frumosul se construieste la fel ca si uratul…cu migala si cu esente tari… cum e cafeaua cu rom. Am ajuns la Iasi la master… Nu vedeam nimic special insa oamenii parca se autointreveau, cu viteza luminii. Niste pragmatice furnici, ce roiau in cautarea diplomelor. Ce sa caut eu un visitor cu ritmul meu lent si lipsit de vlaga acompaniat de o lipsa de entuziasm specifica? A fost doar un gand ce m-a facut sa nu renunt.

Oamenii din jurul meu, atat din Piatra cat si din Iasi m-au lamurit sa nu renunt si cu acest prilej simt nevoia sa le multumesc. Am intalnit la master si niste personaje ciudate, dar si niste oameni bine pregatiti.

M-am confundat cu voiciunea unui oras cu istorie si cu prieteni noi, legati prin cordon ombilical de cuvantul sinceritate. Am intalnit oameni ce citesc, in goana dupa cunoastere, am vazut ochi ce nimeni nu ii putea opri din drumul spre success.

Am mers la cursuri si am intalnit pe cineva special. Imbracata in negru si putin sfioasa, vedeam o colega pragmatica ce lua doar 10. Nimic special, aparent. “Trebuia sa existe si asa ceva” mi-am zis. Ceva m-a atras la ea pentru ca mereu am simtit admiratie pentru cei ce fac ce nu am reusit eu. Au trecut 2 ani de master sa inteleg ca doar 1 detaliu poate cuprinde 2 lumi paralele, 2 extraterestri veniti din alte vieti.

Pentru visatori cel mai important e ca la capatul unui zmeu ce pluteste, sa existe cineva sa tina o sfoara, la fel cum pentru un pragmatic e important sa se mai si transforme in zmeu. In fond, nimeni nu neaga faptul ca in viata mai exista si furtuni dar “calitatea unui om este data de puterea cu care sta inaintea furtunii”. Consider o binecuvantare sosirea unui om nou in viata mea, mai ales cand calitatea este data de rezultate.

Petrișor Buruiană

7 octombrie 2018

Deschidere

Reprezentativ

Deschidere.

Ieșire.

Exod.

Asta încerca robustul și rigidul Mike să-i explice lui Petrișor, referitor la blogul lor care era un fel de jurnal sau log terapeutic.

Mike cunoștea bine logistica webului și a calculatoarelor, în timp ce Petrișor avea datoria creării de content, fiind cu partea artistică.

Petrișor însă nu avea încredere așa de mult în calculatoare și în toată tehnologia asta amorfă, așa că Mike transcria și publica pe net pergamentele primite de la Petrișor, exact cum logofătul îi trimitea corespondența lui Vodă, în vremurile din vechime.

Acum însă, logofătul Mike încerca să îl convingă pe Petrișor să creeze huburi de socializare, un fel de seri literare online, iar un prim pas era să lase ceilalți utilizatori să poată posta comentarii la articolele de pe blog.

Aprecierile articolelor lui Petrișor veneau cel mai adesea, în marea lor majoritate, tot de la alți bloggeri, însă Petrișor nu recepta acest fapt al aprecierii ca venind de la o altă ființă umană, căci toți userii pe net erau atât de impersonali, neavând decât un avatar (o poză), un pseudonim și un mail!

Putea crede chiar că aceștia ce comentau sau apreciau pagina blogului nu erau decât alți roboți, poate chiar agenți virtuali creați de Mike pentru a-l consola pe prietenul său, Petrișor, că lumea îl citește.

Astăzi însă situația avea să se schimbe, și chiar introvertitul Mike avea să preia inițiativa și să îl îndemne pe Petrișor să iasă din carapace și să intre în virtual, în realitatea 2.0, unde orice om putea deveni cine dorea, ascunzându-se în spatele unui nume pentru a-și etala chiar și cele mai ascunse laturi ale personalității.

În spațiul virtual, în acest mediu încă prototipic pentru umanitate, Mike era expertul, psihologul și îndrumătorul lui Petrișor, în timp ce Petrișor era inițiatul ce crea, pășind cu pași timizi în vasta lume a internetului.

Acești doi se completau foarte bine, Mike – robotul, exactul – și Petrișor – artistul, boemul, îndreptat cu atenția către cele spirituale.

Ei erau emisfera stângă (responsabilă cu științele matematice) și emisfera dreaptă (cea cu partea artistică și ludică).

Ei erau cei doi djini, spiridușii de pe umăr care șoptesc în ureche și îndeamnă la fapte bune sau rele, în funcție de polaritatea lor morală.

Ei eram eu. Bun și rău.

Da! Tu cel ce citești!

Fără tine această poveste nu ar exista căci n-ar fi ochi să o citească și minte să o perceapă.

Prin tine există și blogul și mulțumită ție existăm și noi, cei ce creem content. Așa online cum îl citești acum.

Zile frumoase să ai!

Mike

14 septembrie, Brașov

Prin acest articol anunțăm că puteți lăsa și comentarii la articolele noastre de acum încolo.

Autorii

Life is life!

Reprezentativ

Lumea in care traim este asa de imprevizibila. Uneori suntem sus, alteori jos. Asa suntem conceputi ca fiecare noapte, sa o terminam cu o dimineata. Suntem oameni si asta o simtim zilnic. Binecuvantate finite ce roiesc intr-un musuroi, adevarate filme de imaginatie a creatorului.

Oamenii sunt speciali si de aceea Dumnezeu ne-a binecuvantat facandu-ne asa, rai de la natura. A pus putina constiinta pentru a putea echilibra o balanta perfecta. Traim zi de zi o cascada de sentimente si ne oprim in fata frumoasei lumi.

Avem nevoie de confirmari sa stim ca existam! Nu putem crede ca am putea trai doar ca un fulger in ochii unui copil ce doar isi imagineaza lumea noastra! Stiti ce e frumos? Adesea simtim ca explicatiile savante tin cont de o logica si ne place sa credem ca lucrurile au sens! Viata este asa de frumoasa incat intrece imaginatia lui Kafka din Procesul. Este ilogic de perfecta si inexplicabil de intensa!

Cineva care ne iubeste probabil chiar acum ne vede si rade stand si privind firele de iarba care sunt ude. Niste gazulite capabile sa faca lucruri incredibile!

Traim zi de zi o viata inexplicabila, acoperita doar de titlul cantecului „Life is life!” Avem nevoie de trecut pentru a ne confirma ca suntem aici si de prezent pentru a sti ca a existat un trecut! Viitorul este incert si imprevizibil! Suntem atrasi dar in acelasi timp si respinsi de ideea noului ce ne imbina vietile explorandu-ne imaginatia!

Suntem rodul unui curs al vietii ghidat de Dumnezeu cu subliminalele spirituale ce ne ajuta. Iubirea este insa mult mai complexa, un sentiment rar, asa de abstract incat nu poate fi cuantificat in cuvinte ci doar sadite granite largi cu ajutorul lor.

Oamenii…parasesc de dragul nonconformismului, lasa mari si tari pentru noi inceputuri, nu se regasesc in nimic, se regasesc in tot si traiesc o libertate ingradita de propriile sentimente, temeri si comportamente ce influenteaza.

Se intorc la locuri dragi pentru a capata putere si energia de a continua, sadesc case ce confirma puterea de munca, dar in final parasesc lumea cu sentimente amare sau dulci. Perspectiva oamenilor care vad viata un razboi, se rasfrange asupra comportamentului lor, dandu-le chiar aerul de soldati supravietuitori.

Ar fi pacat sa vedem si sa putem atinge Raiul, fara sa depasim obstacole. Traim sentimente ce ne aduc aminte de consolele aruncate in prafurile dabaraleleor. Societatea de consum nu ne mai lasa sa vedem lumina de la caputul tunelurilor si devedenim niste oameni de zapada. Cadem in plasa timpului, doar supravietuind si asteptand timpul sa treaca.

Suntem creati pentru a trai fara prejudecati si lipsiti de rautatea transmisa de asfalturile incalzite. Dincolo de nori, ne asteapta muzele noastre spirituale, gata sa ne preia si sa ne ofere comoara din cer! Sa pretuim paharele nebuniei de 1 secunda, cat ar valora viata in gradina Raiului si sa ne bucuram de imperfectiunile noastre ca fiinte trecatoare.

Propun sa ne lasam calauziti de spirit si sa trecem obstacolele vietii cu gandul la recompensa divina! Inchei compunerea si spun doar atat…va urez doar flori si pace!!!!!

 

Petrișor Buruiană

3 septembrie 2018

Mângâiere

Reprezentativ

Suntem in plina vara, iar trotuarele sunt pline de vara. Aleg cafeneaua prietenilor mei, unde pot sa vad lumea si sa imi servesc cafeaua de dimineata. Te caut cu privirea, oriunde ai fi si oricine ai fi. Cuprind cu ochii panorama si peisajele de munte oferite de Piatra-Neamt.

Imi incarc mintea cu soare si ma gandesc. Aduc furtunile trecutului sa incalece corabiile prezentului. Mintea imi nascoceste o livada plina cu copaci de toate felurile, de la bananieri, caisi, piersici, pruni, meri pana la compania ta, placuta, ce intampina meru, cu drag fiecare moment. Daca ai fi fost langa mine, sigur ne-am fi servit cafeaua in livada, prinsi de mirosul fructelor.

Luam barca de langa pomii fructiferi si facem o plimbare pe lac. Ne gandim la aromele trecutului si la soarele ce rade, infrumusetat de chipul tau. Lasam animalele din padure sa isi manifeste salbaticia. Ador sa te apar de lupii ce se aud si de maimutele ce vor sa sara in gradina noastra, protejata de un cerc imaginar de oxigen.
Stam pe lac, cu cartile in mana si admiram padurea. E mai frumoasa ca ieri si mai zgomotoasa parca. Doar tu ma faci sa vad lucrurile mai bune zilnic, mai atractive si mult mai originale. Tu, cea care vei fi langa mine ma inspiri si imi dai putere dimineata, sa imi imaginez si sa iubesc. Ma faci sa traiesc deja acolo unde visele se intersecteaza cu imaginatia.
Cu tine voi avea fetita cea frumoasa, cu ochi caprui si par brunet si baiatul blond cu ochii verzi.
Te voi duce la teatru si iti voi servi cafeaua la pat zilnic, acompaniat de natura ce contempla doar sa ne fie noua bine.
Ma gandeam, de ce lasa trecutul multe lucruri frumoase neduse la capat? Mintea mea a venit cu un raspuns. Lasam in urma oameni si locuri, pentru a avea surse de inspiratie cand meditam la nemurirea sufletului. Lasam in urma persoane dragi, pentru a le proiecta in viitorul nostru. De noi depinde daca le putem readuce in viata noastra, sau le lasam in vietile altora ori daca merita eforturile.
Conducem, cu glasul toamnei vocile trecutului si culegem vara prezentului cu unditele imaginatiei.
Asa te voi aduce la cafeaua zilnica, pe tine draga mea. Sigur te voi duce in casa viitorului, la lacul natural si la bananierii din curte. Alaturi de tine vreau sa plang si sa rad, sa ne pansam ranile si sa ne iubim. Alaturi de tine cei 2 copii ai nostri isi au un rost.
Viitorul este scara de care ne legam pentru a face lucrurile cat mai bine. El ne da adesea elenul alergatorului ce pleaca din blocstart asa ca nu uita…ia trecutul si construieste-ti prezentul, avand ca exemplu viitorul cel mai bun.
Alegerile fa-le cu cap si bucura-te de aroma clipelor! Asta e lectia ce o voi transmite azi. Fa totul si nimic, dar nimicul sa fie spre folosul inimii. Lasa inima sa gandeasca si construieste cu incredere. Fa din timp cel mai bun aliat!

 

Petrișor Buruiana

14 august 2018

Un vânt ce se cheamă…schimbare

Reprezentativ

Haideți să ne complicăm existența! Să începem să schimbăm oameni! Propun să facem exerciții complexe în care să nu ne mai lăsăm influențați… să trăim viața la parametri spectaculoși și să ne exacerbăm simțurile.

Mă gândeam să începem să ascultăm râuri și să mutăm munți cu gândirea noastră. Inventând lupta cu timpul, să ne bucurăm mai mult de clipele frumoase!

Cred că ne putem crea lumea noastră perfectă ajutați de mici trucuri! Cum ar fi să ne începem dimineața salutând toți cunoscuții? Să o facem ca și când ar fi cei mai buni prieteni? Cu zâmbetul pe buze și cu un „bună dimineața!” venit din suflet.

„ – Ce faci?

– Foarte bine!

– Ce bine arăți!”

Așa se nasc începuturile de conversații! Învață să ierți repede și să nu ții în tine cicatrici ce se pot transforma în răni! Învață să îți bei cafeaua cu sinceritate și cu aroma conversațiilor inteligente. Ia-ți savoarea din gustul, vorbele oamenilor și frumusețea lor. Bucură-te la realizările fiecăruia! E păcat să nutrești invidie și răutate.

Fii demn! Fii sincer! Fii săritor și fii bun!

Zilnic lăsăm în urma trotuarelor mii de oameni cu care ne vom revedea sau nu! E păcat să lăsăm vorbele mici să treacă fără a fi transformate în lucruri mărețe.

Aș vrea ca fiecare dintre noi să oprească timpul și să vadă cât de multe beneficii ne aduce viața trăită detaliu cu detaliu!

Asta este adrenalina omului fericit! Zâmbetul, mulțumirea și frumusețea sufeltească! Pe lângă oricare om ce te ascultă pentru o fracțiune de secundă, să stea timpul în loc și să rămâi nemuritor!

Pentru fiecare minut să devii veșnic! Celor ce consideră timpul o unealtă pierdută le spun să îl transforme în clipe de neuitat câștigate. Asta este viața!

Un conglomerat de clipe ce duc la veșnicie, nicidecum un loc în care se vor duce bătălii pentru supraviețuire.

Petrișor Buruiană

Devenire

Reprezentativ

Nu mult trecuse de când Mike visase, pentru prima oară poate, și deja începea să o facă în mod constant, și ce-i mai important, să viseze chiar și cu ochii deschiși.

Sub atenta supraveghere a lui Petrișor, calculatul Mike începea să riște, să-și asume provocări, să trăiască viața în parametri normali, putem spune.

Cu toate acestea, riscurile lui Mike erau calculate la centimă, deoarece acesta nu se putea debarasa așa de ușor de trecutu-i înțesat de calcule probabilistice și teoretizări excesive. E drept că acest dar i-ar fi picat bine la un joc de Blackjack 😉

– Ce îmi poți spune nou față de data trecută? întrebă Petrișor, începându-și terapia într-una din aceste zile.

– Puține lucruri, doctore terapeut. Dar ce pot spune este că am început să cunosc mai bine latura și rasa umană, atribuindu-i un aspect total necunoscut mie până deunăzi; iar acesta este sufletul.

– Interesant. Și spune-mi, Mike, cum percepi tu sufletul? Al tău. Al oamenilor. Al celorlalți…

– Din punct de vedere chimico-fiziologic, toate membranele și celulele unui organism uman pot fi ușor încadrate în imaginea unei mașini ultra-performante, cum n-a mai existat până acum pe planeta Pământ. O mașină fragilă, utilizată de cele mai multe ori în scopuri viciate, dar în orice caz, o mașină perfectă. Din multe puncte de vedere.

– Și despre suflet…

– Cu asta voiam să continui,

Totul pare angrenat și condus prin niște ițe imperceptibile mie, poate electromagnetice, poate plasmatice, dar ce numiți voi suflet eu îmi dau seama că nu este nimic altceva decât o conștiință superioară materiei, ale cărei origini, scop și sens sunt încă necunoscute mie.

– Dar dacă e să privim la nivel global, nu crezi că această conștiință este mai mult decât una dependentă de individ, ci una generală, care nu leagă doar celulele unele de altele, ci oamenii ca specimene unii de alții? Cum privești tu lucrul acesta? îl întrebă Petrișor pe Mike, gândindu-se în sinea sa: Doamne, am început să vorbesc ca și robotul din fața mea!

– Aici găsesc punctul nevralgic, Petrișor, spuse Mike făcând o grimasă.

Experimentând interacțiunile umane, găsesc aceleași tipare la diferiți oameni, indivizi ce se pot încadra foarte bine sociologic atât în areale comune de studiu cât și în ceea ce numești tu societate.

Avansând în interiorul problemei, îmi dau seama, percep, simt cum oameni se atașează de mine pe măsură ce mă deschid, alții mă irită sau doar mă ignoră, și în tot acest troc de sentimente observ fragilitatea și perisabilitatea relațiilor interumane 😦

– Nu crezi că ești negativist? Prea pesimist?

– Aș vrea ca asta să fie doar percepția mea, însă experimentând inclusiv pe plan sentimental, cu cât mă deschid mai mult unora ce par de încredere, cu atât crește riscul de a fi rănit, și în toată această loterie de oameni și emoții, constant cu regret că este inutil și fără sens să începi o colaborare, o relație sau doar o simplă discuție fără ca celălalt să-și urmeze propriul interes, doar de el știut, căci n-am întâlnit pe nimeni până acum să se dedice 100% relației sau unui scop comunitar benefic.

După ce ascultă confesiunea lui Mike, Petrișor își sublinie o idee în propria-i minte, ca apoi să constate:

– Mike, este normal ceea ce simți și gândești. Dar cu riscul de a te dezamăgi, află că nu există relația perfectă, nici măcar omul perfect nu există.

În concret și real, nu se poate atinge 100%, cu atât mai mult în relațiile dintre oameni. Dar ce e important pentru tine este să te deschizi în continuare, să-ți calculezi pașii așa cum tu știi cel mai bine și să-ți stabilești care îți sunt aliații și care vrăjmașii.

Ai început deja să sintetizezi destul de bine imperfecțiunea umană și tarele caracterelor false. Tocmai acum, când știi ce este răul din oameni, îl poți diferenția de bine.

Abia de-acum începe adevărata căutare, a semenilor ce merită cu adevărat atenția și sentimentele tale, atât de atrofiate cum sunt ele la început. Ai simțit ce înseamnă trădarea și ai aflat că întotdeauna este loc de iertare. Că a iubi un om cu tot ce reprezintă el (bun și rău), înseamnă să nu îi iei în seamă defectele, ba mai mult, să i le recunoști și cu toate astea să-l apreciezi în continuare necondiționat, pentru ce este el.

Ai început să devii… uman.

 

Mike

31 iulie 2018

Timpul și cântecul lui superb

Reprezentativ

Muzica este un înger nevăzut ce ne călăuzește. Firește, viața fiecăruia vine cu instrumentul necesar. Minunile se petrec și atunci când muzica întâlnește timpul, în punctul optim.

Am învățat să îmi ascult sufletul întrebându-l, iar când nu îl înțeleg, îl rog doar să îmi cânte. Așa deosebesc lucrurile pozitive de cele negative și direcția în care trebuie să merg.

Zilnic viața ne oferă lecții, ce merită să le încadrăm în portative și apoi să le înrămăm. Reprezintă singura modalitate în care putem captura timpul.

Cu toții putem avea propriul vernisaj, dar mulți nu mai cred, așa că folosesc vitrinele doar pentru a colecționa timp mort.

Plictiseala mereu a fost un păcat, la fel de degradant ca alcoolismul și drogurile. Fiecare secundă reprezintă pentru mine un moment activ în care observ oameni, locuri, gesturi, și le pun în suflet, la colecție.

Fiecare are în suflet propriile muzici cu care răzbate, se luptă, iar câștigătorul ascultă melodia cea mai frumoasă.

Cred că Pământul este locul în care timpul și-a întâlnit propria melodie, apoi vine pe Pământ, deghizat pentru unii în Bau-Bau, pentru alții în prințesa cea mai frumoasă, respectiv Făt-Frumos.

Cu toții luăm parte la spectacolul timpului și al muzicii. Și greșelile vin ca o înșiruire logică pe portativul timpului, însă suntem prea adânc afundați în trăirile cotidiene.

Când doi oameni se întâlnesc, muzica și timpul își dau acordul tacit al clipei unice. Noi alergăm dacă aceasta este bună sau nu.

Se zice că timpul stă în loc când doi oameni se iubesc, pentru a reveni când își amintesc de lumea în care își duc viața.

Așa ne dă Dumnezeu foaia albă, pe care noi ne așternem muzica.

Personal, cred că planeta are nevoie de o cât mai lungă muzică, pentru a salva omenirea, așa că vedeți timpul ca pe cel mai grozav prieten și ascultați muzica ce vă înconjoară doar cu sufletul.

Consilierul Pământului ce vrea salvarea sa prin autoîmbunătățirea și pozitivarea fiecărui individ.

Doar împreună putem face o lume mai bună și să dăm câteva artificii pentru timp și cântecul lui superb din sufletul fiecăruia.

Petrișor Buruiană

30 iulie 2018

Mi-e dor de tine

Reprezentativ

Astăzi, aici, acum, îmi atribui dreptul de a-mi fi dor de tine. Îmi aduc aminte de cuvântul dor și că este intraductibil.

Scriu cu stiloul și îmi reamintesc de momentele când mama stătea lângă mine și se uita cum penița aluneca pe caietul dictando. Un alt dor ascuns într-un ungher al sufletului.

Mi-e dor de copiii ce băteau în geam vara, când eram mici, așteptându-mă la joacă și de lumea călduroasă ce ne înconjura.

Îmi amintesc de „Robison Crusoe” și de „Cei 3 muschetari”, de Winetou și de Old Shatterhand. Sigur cel ce a inventat cuvântul dor s-a gândit și la personajele romanelor „La Medeleni” și la cele clădite cu atâta umor de Creangă în „Amintiri din copilărie” și de Caragiale în operele sale.

Cum spuneam, azi îmi e dor și de tine…de părul tău frumos și de vocea ta. De strigătul numelui meu și de eleganța caracteristică. Te visez și îmi spui că va fi bine. M-ai făcut mereu să mă simt în siguranță.

În fiecare dimineață cafeaua ar fi fost preparată doar pentru tine. Cu siguranță nu uitam nici de teatru sau de chitara ce ți-ar fi cântat zilnic.

Sute de coliere de cireșe ți-ar fi fost destinate iar stelele ar fi făcut parte din colecția ta de diamante, pentru cât de prețioasă ești.

Atât îmi e de dragă amintirea ta, pe care o păstrez cu sfințenie.

Recunosc, te-am omorât de sute de ori, în cele mai cumplite chinuri, și totuși… te-am salvat, având puterea de a te transforma într-o muză divină și perfectă, atât de sclipitoare te-am văzut.

Sunt un ghinionist… Nu pot să urăsc… vă spun sincer. Conștiința mea vine ca un buzdugan, făcând pași extremi de mari în iertarea oricărui om ce m-a dezamăgit.

Urăsc că nu pot urî și că nu pot folosi acest cuvânt pentru că ceva în mine crede așa de tare că nu există aceste noțiuni.

Nu pot avea frustrări și de asta merit să fiu compătimit. Ceva în mine, mereu mă îndeamnă să iubesc… atât… să iert și să învăț din greșeli. Am învățat să învăț și din victorii.

Așa sună lumea mea ideală… doar cu iubire și fără resentimente… cu dor… inima mea.

Petrișor Buruiană

18 iulie 2018

Drumul pavat cu intenții bune…

Reprezentativ

„Drumul pavat cu intenții bune…”

duce către iad, sau cel puțin așa spune un vechi proverb.

De la ultima întâlnire, Mike făcea tot ceea ce prietenul său Petrișor îl îndemna, ba chiar își dovedea competența și apetența către aspectele artistice, de finețe, ludice, reușind să îmbine nurliu aproape concretul gândirii sale cu fantezia imaginației, stimulată în mod salutar de psihologul Petrișor.

În tot acest timp însă, Mike continua să îl stimuleze și el pe prietenul și terapeutul său, provocându-l să rezolve ghicitori, probleme de logică transpuse fiecare în cotidianul zilei, ale fenomenelor și evenimentelor ce se perindau în viața de zi cu zi a societății. Erau probleme concrete, reale, dar numai o minte părtunzătoare ca a lui Petrișor le putea ține piept și conduce la o bună rezolvare, Petrișor având în plus ceea ce Mike nu avea, o imaginație bogată și un spirit detectiv ce părea inspirat dintr-o altă lume, cu toate calitățile matematice de necontestat ale lui Mike.

Ambii erau pe drumul cel bun.

Ajunși la un anumit stadiu în evoluția și colaborarea lor, Mike își dovedise la un moment dat neputința într-o anumită gravă problemă socială a țării în care trăiau.

Cu toate că dispunea de o minte sclipitoare în ceea ce privește statistica și analiza situației, droidul Mike se arăta dezarmat în a găsi o soluție, iar aici doar spiritul curant și fantezist al lui Petrișor putea răzbate.

– Petre, îi spuse Mike la un moment dat, aici e momentul când trebuie să te descurci singur în a rezolva problemele ce intervin. Ai trecut cu brio toate testele mele matematice, ai găsit răspunsuri la toate ghicitorile și chiar ai reușit să învingi Maestrul Șahist din propru-mi software în timp record! Știi deja tot ceea ce știu eu, ba chiar mai mult! Acum trebuie să treci următoarea bornă fără mine.

Petrișor era încrezător, căci zărea în el, pentru prima dată probabil, în ochii lui de robot livid, o privire de compasiune, un sentiment loial, un om cu sentimente sincere.

Petrișor nu știa însă că totul fusese o capcană. În antrenamentul și parcursul logico-științific la care îl ademenise Mike, Petrișor intrase subtil și neprevăzut pe terenul tehnologiei, al tărâmului conexiunii om-mașină. Și nu intrase singur, căci angrenase toată societatea odată cu el.

În tot timpul cât Petrișor rezolva cu intuiția-i providențială problemele provocatoare ale lui Mike, prietenul său își notase în super-computerul minții sale toți algoritmii posibili ale căilor neuronale creierului uman. De acum, știind tot ce se poate ști despre mintea omenească, Mike putea stăpâni totul, cu ajutorul tehnologiei moderne, nemaiavând nevoie de Petrișor.

Drumul pavat cu intenții bune ducea în iadul universului hipertehnologizat, al inutilității efortului uman și al evenimentelor previzibile.

Însă totul fusese un vis.

Mintea inconștientă a lui Mike îi oferise privilegiul de a visa, poate pentru prima oară de când Mike era conștient de sine. Semnul era că terapia lui Petrișor dădea rezultate, dar cel mai îmbucurător era că Mike începea să își antreneze imaginația. Chiar dacă visul fusese un coșmar, măcar Mike trăia. Simțea!

Numai drumul intenționat prin iad poate aduce la rezultatele cele mai bune.

Apropo, știai că noaptea, cel mai frig și cel mai întuneric este chiar înainte de răsăritul soarelui? 😉

Mike

4 iulie, 2018